Dezumanizarea omului actual în expoziţia  semnată de artişti Lucian Liciu 

şi Nicoleta Liciu, la Galeria „Arta” a U.A.P. Craiova

1 iulie -14 iulie 2015

Lucian Liciu este preocupat de contorsiunile corpului uman în ipostaza statică şi dinamică. Aparent, simplitatea lucrărilor sale impune o percepere directă a simbolurilor, o recunoaştere imediată a mesajului. Dar dincolo de acestea, înţelegerea formei şi a compoziţiei, induc un spaţiu expresiv, elaborat, bine articulat.   

Lucrările sunt precedate de schiţe şi sunt ipostaze ale gestului brutal la care a ajuns comportamentul uman în urma unor experienţe existenţiale apărute independent de voinţa sa.

Cele 90 de lucrări care vor fi expuse la Galeria Arta a U.A.P. Craiova sunt scene de bătaie cu trimitere exactă spre superficialitatea lumii contemporane, spre dezumanaizarea omului, spre lipsa unor repere existenţiale, spre prejudecăţile fiinţei şi despiritualizarea acesteia. Pentru a supravieţui, individul actual devine agresiv cu el însuşi, cu cei din jur, cu Dumnezeu, cu filosofia vieţii, revoltă evocată de artist recurent în fiecare compoziţie.

Lupta dură a insului pentru existenţa cotidiană este simbolizată prin atitudini care evidenţiază animalicul din interiorul său. Violenţa, grimasele, legea pumnului, trăirile disperate citice pe chipuri,  conduc către epuizarea trăirilor pozitive, omul nemaiavând răbdare cu el însuşi în viziunea lui Lucian Liciu. Încercând să lupte în definitiv cu propriul destin, fără a găsi o cale de echilibrare a eului, acesta se resemnează.

Există lucrări care au inscripţionate înjurături, mesaje vulgare specifice străzii. Unele figuri pot fi identificate cu personaje politice implicate în diferite scandaluri sociale, artistul accentuând prin aceasta punctul de climax al degradării umane.

Celor învinşi în luptele imaginate de pictor le curge sânge din gură, pumnii au o încleştare maximă, unghiurile descrise de mişcările trupurilor exprimând o încordare extremă. De multe ori pare schematizat chiar autoportretul artistului, el însuşi parte integrantă a contextului.

Stilistic, Lucian Liciu  este un pictor al liniei şi al formei, fără a neglija picturalul. În expoziţia de la Craiova descoperim valenţele sale de observator analitic al societăţii în care trăieşte şi care îl revoltă prin manifestările ei determinate de sistemul politic şi de haosul implicit. Aceste idei sunt redate prin simplificarea elementelor formale, prin ritmica liniilor ce conturează corpurile, tensiunea apărând la nivelul subiectului ce evocă lupta dintre oameni prin simbolul unui sport dur, boxul.

Forme sunt sintetice, culoarea este aşezată cu prudenţă, dominante fiind nuanţele terne, ce conferă o expresivitate este maximă imaginii.

Simezele sunt completate de cele 2 lucrări, 200 cm x 200 cm, aşezate pe podeaua galeriei, semnate de Nicoleta Liciu. Acestea sunt realizate în carioca şi aracet combinat cu acrilic pe linoleum şi reprezintă aspecte din viaţa cotidiană a românului: scene de box, o femeie bătută de un bărbat, mineriada, pe lucrări fiind aruncaţi dinţi şi teneşi, urme ale agresiunii, cei doi artişti sugerând, prin modul de aşezare al lucrărilor în expoziţie, faptul că violenţa din societatea nostră se desfăşoară atât pe  verticală, cât şi pe orizontală.

Ana Amelia Dincă

Câteva cuvinte despre pictura lui Matei Şerban Sandu

Imaginea omului redată cu recuzita principiilor artei umaniste şi într-un stil bazat pe un desen nesubminat de actuala morfologie eliptică, din contră, inserat într-o structură geometrică, care echilibrează spaţiul organizând suprafaţa astfel încât, proporţiile elementelor, racursiurile, perspectiva, liniile de forţă să formuleze o orientare stilistică evidentă, argumentează faptul că Matei Şerban Sandu are o preferinţă stilistică clasicizantă, dar uneori merge şi spre postmodernitate din punct de vedere al problemelor compoziţionale, atent reprezentate. Formaţia de gravor a artistului a constituit o dată în plus reperarea soluţiilor adecvate picturii de şevalet, peste care s-a suprapus   cultura sa umanistă, vizibilă în căutările plastice. Analogiile cu personaje şi epoci trecute, situaţii diverse, implicarea misterului şi a imaginaţiei, prin sugestia unei idei sau figurarea explicită a unor obiecte sau personaje aşezate în contextul unei impenetrabile provocări, fac rocade neaşteptate şi încurcă privitorul în descifrarea ambianţei narative, care stimulează  închipuirile noastre şi ascunde lumi, gânduri, taine de nescifrat. Artistul coboară până spre contemporaneitate cu situaţiile sociale evocate. Aşa am defini în general pictura lui Matei Şerban Sandu

Aceste lucruri nu se întâmplă în autoreprezentarea trăsăturilor faciale unde remarcăm, pe lângă picturalitatea şi simplitatea monumentală a lucrării, o tensiunea interioară citită în vehemenţa privirii, asemănătoare unui animal de pradă sau a unui om hăituit.

Este consternantă starea în care s-a surprins Matei Şerban Sandu şi antagonică firii sale blânde, poate doar aparent. Contrar altor compoziţii, „Autoportretul” este o paradigă a sinelui, o reprezentare a uneia dintre faţetele umane, o refulare apărută pe masca omului la un moment dat. Fiind  o imagine declarativă despre artistul aflat la maturitate, accentul cade pe  trăirea profundă, pe privirea cu o gravitate relevantă pentru lumea sa interioară, ceea ce denotă o tentă dramatică, accentuată de tenebrosismul tehnicii alese. Alternanţa dintre lumină şi umbră, eclerajul care îi evidenţiază figura cu efecte barocizante sunt convingătoare pentru resemnarea în urma unei drame întâmplate recent.

„Autoportretul” vorbeşte despre un om împăcat cu sine, cautând adevărul, individualitatea interioară, dezvăluind stranietatea şi spiritul său cartezian. Din luciditatea cu care se priveşte, ne imaginăm că afirmaţia  „m-am jucat creând impresii false despre mine” este doar o alăturare de cuvinte, care nu se probează aici.

Ana Amelia Dincă

                        Lumină de august

               -despre pictura psiho-poetică a lui Ilie Cioartă

O anumită coerciţie vizuală străbate pictura lui Ilie Cioartă, un artist care parcurge zona formelor plastice din perspectiva unui expresionism cromatic suprapus stratului senzitiv al eului. Artistul îşi organizează meticulos compoziţiile, universul expresiei plastice  oglindind raportul său cu fiinţa individuală, cu lumea subiectivă, cu reliefurile interioare, de nepătruns, ale spiritului.

În lucrările „Cântec şi flacără” „Lumină de august” şi „Neliniştea înserării” culoarea este asociată cu lumina, ziua cu binele, adevărul cu frumuseţea.

Create în 2014, în Belgia, la Merksem, acestea pot fi definite drept puncte de apogeu ale picturii de până acum a artistului şcolit în Academia de Arte Frumoase de la Bucureşti, în a cărei pictură devine predominant aspectul figurativ interpretat, cu particularităţi din care problematica explicită a formei nu lipseşte, ipostazierea solarităţii fiinţei şi admiraţiei pentru bucuriile mărunte ale existenţei, fiind termeni definitorii.

Liniile de forţă, unghiurile, care sunt întâlniri ale unor curbe, creează perspective şi dau o dinamică interioară lucrărilor, ritmul trăsăturilor de penel fiind  susţinut şi de verticalitatea personajelor, şi de petele de culoare, distribuite după reguli compoziţionale. Artistul subliniază caracterul poetic al demersului său vizual, tonurile şi nuanţele mărturisesc sfera sensibilăţii lăuntrice a pictorului, prin spaţiile care se exaltă reciproc, prin structurile geometrice inserate, printr-o mişcare ce conferă mobilitate grupului de personaje amplasat pe întreaga suprafaţă a tabloului, în ipostaze seducătoare: cântând la vioară, pozând nud artistului, privind spre marginea tabloului în regăsirea unui mister pierdut.       

Munca de căutări constând în elaborarea multor schiţe lasă imaginaţia să găsească elementele necesare: raporturi de forme şi culoare, discrete perspective, o fascinantă lume vegetală, un ritm al dispunerii personajelor cu atitudini diferite. Suprafaţa pânzelor este colorată în galben şi ocru, albastru de Prusia în combinaţie cu roşu ecarlat, obţinând diferite nuanţe de violet şi indigo, vagi urme de verde de crom diluat cu alb şi galben venind să completeze paleta cromatică  în acord cu pictura sa psiho-poetică, relaţionată coerent cu gândirea şi gestul artistic. Conducând elementele selectate din subconştient spre elaborarea atmosferei de visare, Ilie Cioartă afirmă: „oniricul îmi dă libertatea căutării”.

Plăsmuirea imaginii în vederea obţinerii unor noi structuri vizuale porneşte de la o stare având conţinut ludic, reflectată în „nebunia” cromatică de pe pânză. Din acest haos al căutărilor se naşte poezia picturii lui Ilie Cioartă, care este lirică, cuprinsă de reverie, de taine şi de un ecleraj aducător de bucurie în inima privitorului ce îşi focalizează privirea în delicatele contraste de forme şi culori juxtapuse, părând învăluitoare şi că se prăvălesc spre exteriorul tabloului. Imaginea mentală dirijează volumele de la primele semne trasate pe pânză prin intermediul contururilor evanescente prelucrate, până la întrepătrunderea lor cu mediul cromatic. Aici plasticianul va descifra elementele de care are nevoie, după ce zile la rând va fi privit acea pânză, căutând modalităţi de fixare a limbajului pictural şi de concretizare a oniricului, dezvăluind astfel expresivităţi şi noi modalităţi de figurare a elementelor folosite în cadrul unitar al viziunii.

Rupt din structura imaginarului, tabloul va fi populat de o lume aparţinând celor două regnuri care coexistă: teluric şi cosmic, prin personajele feminine şi masculine şi prin celesta lumină diurnă. Pare stenograma unei atmosfere poetice pictura sa unde tinerele fete au o forţă mirifică, tămăduitoare, fiind înfăţişate ca simboluri ale artelor. În aceste omagii aduse tinereţii, visul interferează cu domeniul concret, personajele au chipuri ovale, nasul alungit, ochii sub arcade puternice,  în spiritul automimesis-ului şi trupurile într-o alongaţie apropiată de estetica manuscrisului. Îmbrăcate în rochiile închipuite de artist, fetele par zeiţe ale frumuseţii dominând lumina.

Renunţând uneori în mod deliberat la subiectul recognoscibil, pentru  a ne lăsa, în evanescentele contururi ale petelor de culoare, să bănuim numai o formă umană stilizată sau un contur, fără destinaţie figurativă, pictorul îşi continuă conceptul şi îl situează în arealul retrospectivei din interiorul propriilor trăiri, ceea ce conduce spre apariţia unor lucrări singulare, armonizate într-o scenografie de mare rafinament estetic. Ilie Cioartă reconstituie lumea divină a copilăriei sale, a lucrurilor frumoase trăite atunci sub cupola luminilor de dimineaţă, în amurguri, apusuri, dar mai ales în gloria soarelui revărsat peste existenţa artistică de mai târziu, elaborând transparenţe cromatice, iluzii vizuale rezultate din tonalităţi de fineţe create de artistul experimentat.

Eboşele sale pot fi lucrări de sine stătătoare ce au măreţia compoziţiilor abstracte dominate de ritmuri în culori vivante, în nuanţe căutate în schiţele din caietele pictorului, care şi acelea sunt lucrări de mare ţinută plastică. Având obsesia tinereţii şi a bucuriei vieţii, Ilie Cioartă prezintă sub acest pretext artistic, particularităţi de expresie specifice artei sale, fruste sau degajate trăsături de penel, stratul final completând  efectul de spectacol cromatic peste care suprapune tinere fete a căror vestimentaţie derivă din jocul de tonalităţi, evocând starea de spirit jovială a artistului. Densitatea cromatică cu zonele de efecte vizuale, distribuite după criteriile unui ritm necesar dezvăluirii bucuriei de a trăi, sunt recurente, construind partea originală a picturii sale.

Un contrapunct între o structură figurativă şi una abstractă pe care le armonizează, rezultând o imagine spontană cu o anumită vitalitate, alternează cu zone imprecise pentru a invita privitorul să completeze frumosul vis despre veşnica şi utopica tinereţe a  artistului.

O prospeţime perpetuă şi ingenuă transpare din pictura lui Ilie Cioartă marcată de aura lirică şi senzorială a celui care caută lumina analogă iluminării sale interioare.

Ana Amelia Dincă  

La Muzeul Municipal Calaraşi, joi 5 iunie, orele 18,00

 „Dorin Manea, 59 de acuarele”

Acuarela este una dintre cele mai sensibile zone tehnice ale creaţiei plastice. Prin transparenţele care nuanţează lumina lăsând la vedere fondul alb al hârtiei, aceasta dobândeşte expresia preţiozităţii şi fragilităţii. Făcând parte dintr-o ramură esenţială a artelor plastice, grafica, acuarela necesită o amplă experienţă de stăpânire a suprafeţei umede sau nu a hârtiei, unde se vor ivi metamorfozele coloristice inedite, întrucât rapiditatea execuţiei devine esenţială şi este impusă de caracteristicile tehnice. Expoziţie „Dorin Manea, 59 de acuarele” ne pune în faţa unui artist calarăşean care practică acest gen din pasiune, dezvăluind latura ludică a fiinţei sale, care deseori se rătăceşte în imaginea pictogenă a geografiei nord-dunărene unde stau alături  

şesul şi apa, arhetipuri cu o morfologie complexă, conţinătoare ale infinitului şi deţinătoare ale unor neasemuite frumuseţi. Modalităţile de expresivizare a compoziţiei devin inedite de la o lucrare la alta şi sunt impuse deopotrivă de specificitatea motivului şi de intervenţia artistului asupra acestei particularităţi atunci când transpune imaginea prin interpretări personale, stilizări, sinteze şi detalii.

Uneori conturul formelor şi fascinaţia subiectului îl determină pe autor să se aplece şi asupra tainelor formale ale amănuntelor conţinătoare cum se întâmplă atunci când desenează copacii cu eleganta lor liniatură sau când abordează florile de câmp cu delicata structură sălbatică ritmată de frunze şi corole. Bălţile înconjurate de vegetaţie sau străbătute de bărci ori marea survolată de pescăruşi au încărcătura romantică a spaţiilor uitate de lume a căror nostalgie este accentuată de temele plastice ale contrastului, armoniei, gamelor cromatice şi modulării transparenţei culorilor.

Nuanţele calde sau mai saturate devin uşoare datorită laviurilor, ajungând să se deschidă ca valoare de la o compoziţie la alta. Impresia de spaţialitate, ca rezultat al contrastului cald-rece este ponderată uneori de culorile care se estompează sau care pot traversa în aceeaşi lucrare o elaborată metamorfoză de la zone reci sau stinse până la porţiuni calde sau vii colorate. Tendinţa de grizare cunoaşte şi aceasta o arie elaborată de la culoarea intensă la suavitatea laviului.

Unele acuarele sunt o combinaţie între abordarea mai schematică, dar dezinvoltă, cu nerv, precum „Cocoşul”  şi cea analitică, spre detaliu aşa cum sunt scenele de dans. Pensulaţia contrapunctează spaţiile largi, aerisite unde ochiul descoperă discrete şi rafinate diferenţieri de nuanţe, abia perceptibile.

Atunci când subiectul se află în plină pagină sau figurează întinderile apei sau ale câmpiei, Dorin Manea evocă elemente care devin centre de interes: o barcă, câţiva pescăruşi sau arbori vizualizaţi din diferite unghiuri de perspectivă. Uneori apa şi câmpia par că străbat tabloul lăsând imaginaţia privitorului să îşi continuie la nesfârşit călătoria imaginară: „Iarna pe Borcea” sau „Borcea îngheţată”, „Liziera” ori „Lumină”. Petele de culoare determină formele accentuate uneori cu linii trasate puternic sau cu o nobilă delicateţe, ca în cazul compoziţiilor cu maci.

Prin modul de organizare al elementelor în câmpul imagistic se observă atenţia pe care Dorin Manea o acordă  structurii compoziţionale indiferent dacă este vorba de natura vegetală, acvatică sau umană. Acest din urmă aspect este experimentat în portretul bust al soţiei, Cecilia, costumată simplu, amintind de o dansatoare latino. Foarte feminină şi sigură pe sine, având chipul blând şi privirea ageră, vizualizată din faţă şi cu figura uşor întoarsă spre stânga, portretul atrage atenţia şi prin folosirea perechii de complemetare roşu-verde, alăturare cu impact direct asupra privirii noastre. Inclusiv portretul bunicului este demn de reţinut datorită efectelor rezultate din folosirea unor rafinate laviuri. Artistul caută idealizarea expresiei plastice şi, la fel ca în autoportrete, chipurile realizate de acesta surprind caracterul personajului reprezentat.

Cucerit de aspectele mirifice ale Bărăganului, de solaritatea coborâtă până la firul ierbii şi evidentă în lucrările vivante, dar şi de mohorâtele aspecte ale naturii din toamnele târzii sau din iernile blânde relevate în nuanţările terne, Dorin Manea completează la modul excepţional atmosfera artistică a Călăraşilor. Prin pasiunea pentru acuarelă, una dintre bucuriile sale de a trăi, ne pune în faţa unui număr important de lucrări legate de universul emoţiilor umane trăite în faţa microcosmosului.

 Ana Amelia Dincă 

  

Cîrstina de la Studina în „Dialogul colecţiilor” la Galeria „Irecson”

sau secţiuni în visele artistului

În dinamica cercetărilor sale asupra peisajului psihedelic, selenar, acvatic sau în relaţie cu figurativul obiectiv, Cîrstina de la Studina îşi conduce opţiunea plastică în direcţia unui spirit ludic, a cărei logică de structurare compoziţională nu dispare complet, ci se adaptează întotdeauna percepţiei personale asupra a două elemente neantagonice: visul şi realitatea. Acestea se îmbină într-un tot armonios conform laturii senzitive a pictorului, pentru care motivul artistic al peisajului focalizat de ochiul său imaginar este raportat la propria percepţie şi capacitate de transpunere a elementelor receptate din universul imediat.

Manifestarea de la Galeria „Irecson” continuă în mod firesc demersul expoziţional de până acum, care demonstrează preocupările pictorului în direcţia sugestiei unor forme complex colorate, în tonalităţi cuprinzând  zone ale expresionismului prin transmiterea unui sentiment, prin corespondenţe între real şi imaginar, prin forma hibridă a lumii neatinsă de contemporaneitate.

„Colecţii în dialog”, aşa cum şi-a intitulat autorul această personală, cuprinde lucrări dăruite de artist sau achiziţionate de iubitorii picturii sale: „Lumea nemărginită”, „Amurg marin”, „După ploaie”, „Vârf de munte”, „Liniştea munţilor”, „Crângul fermecat” etc.

În acestea identificăm conţinutul unor recipiente cu esenţe cromatice peste care aerul plimbă materia, relevă suavitatea nisipului, forţa arborilor, necuprinsul întinderilor marine sau telurice, evocând reveriile coloristice şi formale ce par secţiuni în visele artistului.

Dinamismul metamorfozelor, note ale imaginarului, spaţiile deschise ale cerului, mării şi dealurilor, elaborate în galben, albastru, verde, ocru,   sunt contrapunctate uneori de claustrarea repunând în discuţie tendinţa pesimistă a firii pictorului, pentru care întoarcerea la geneză şi visarea sunt revelaţii in nuce ale spiritului său contemplativ.

Ana Amelia Dincă  

        „Adesea se ascunde un vulcan sub masca frumuseţii”

                       -Paul Hitter şi pictura socială-

Pictura lui Paul Hitter este originală, prin actualitatea şi sincretismul subiectelor abordate, apropiindu-se de linia unei arte sociale, tangentă în mare parte cu pop-cultura. Sursele sale se află în estetica imaginilor de pe cărţilor de tarot, care stau la baza stilului său, autointitulat expresionism balcanic.   

Fiind exponentă a unei tendinţe inspirată din viaţa ţiganilor, pictura practicată de artist se află sub semnul excentricului, amintind de caracterul nomad al unei populaţii reprezentată în datele ei identitare, legate de costume exotice, viu colorate, de anumite obiceiuri ce ţin de tradiţii şi de suferinţe care relevă partea ascunsă a sufletului.

Rromii care îl inspiră pe Paul Hitter sunt vecinii noştri, colegii, prietenii, sunt prezenţi printre noi încercând să-şi păstreze formele culturale autentice, iar pictorul completează această perspectivă.

Etnia tiganilor nu este singura latură vizuală la care se raportează artistul. Aceasta este de fapt partea pozitivă, poezia picturii sale. Paul Hitter a ales să evoce şi un segment social care vizează lumea interlopă măruntă, cu efecte negative asupra populaţiei. „Hoţii de buzunare din trasportul în comun din Bucureşti”, „Alba-neagra”, „Păcănele”, „Aurolacii”, „Contrabandă”, „Recuperatorul” reprezintă categoria „şmecherilor” caracterizată prin eludarea permanentă a normelor morale şi juridice unanim admise, prezentat ca specificitate a colectivităţii româneşti.

Mai mult decât o simplă sursă de inspiraţie, punctul de plecare al picturii lui Paul Hitter vorbeşte despre suferinţele familiei contemporane, despre implicaţiile canonice şi juridice ale omului, despre forţele demonice omniprezente.                  

Dramele existenţiale narate cu mijloacele picturii stau alături de o anumită formă de libertinaj verbal, tradusă în inscripţii justificatoare, care explicitează imaginea ce pare să sfideze regulile sociale şi uneori buna cuviinţă, pictorul acordându-şi formele de libertate, potrivite temperamentului său. Sugestiile licenţioase sunt argumentate, exprimând o situaţie dată, o circumstanţă legată de un fapt social. În realitate, artistul are îndolieli asupra existenţei şi ochiul său atent este cinic în raport cu împrejurările necontrolate ale vieţii umane, în contextul lumii actuale.

Femeia este un subiect predominant în abordările lui Paul Hitter, fie sub forma portretului integrat în compoziţii decorative ample, fie reprezentând explicit chipul care i-a servit drept model, ori  sub forma unei idei, a unui gând, pictorul având grijă, de multe ori, să-i inscripţioneze numele: „Rona Hartner”, „Narcisa”, „Zaraza”, „Katyusha”. Identitatea femeii în societatea contemporană, variabilitatea statului acesteia şi schimbarea mentalităţii sunt sugerate de compoziţiile „Miss Diaspora Sovietika”, „Miss Diaspora Afghanistan”, „Miss Diaspora Congo”, „Miss Diaspora Peking”, „Miss Piranda, dar şi în lucrări unde este prezentată ca practicantă a celei mai vechi meserii din lume.

Însă majoritatea subiectelor rămân inspirate din lumea ţigănească, o tagmă controversată şi misterioasă prin cutume. În timpul studiilor la Munchen, Paul Hitter s-a apropiat de această grupare marginalizată, el însuşi considerându-se un izolat.

Condiţia socială, asemănătoare a artistului cu emigranţii rromi, a devenit un context favorabil implicării sale în filosofia de viaţă a acestora, care a devenit proiectul său vizual.

 Pictorul de origine româno-germană este format la altă şcoală şi nu se înscrie în arealul estetic cu care ne-a obişnuit cultura românească a domeniului. Învăţând la Munchen, pare un neconvenţional ce are o viziunea neobişnuită pentru manifestările artei locale, ieşind din tiparele picturii noastre, pe care le-a cunoscut prin studiile la  Liceul de Artă „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, apoi prin contactul cu Academia de Artă din acelaşi oraş, frecventată o scurtă perioadă.

La vârsta de 22 de ani, Paul Hitter pleacă în Germania, iar una dintre cele mai interesante lucrări create aici, care ne vorbeşte despre drama exploatării minorilor, este „Begging Berlin”, portretul unei copile iugoslave de etnie tigănească, a cărei viaţă se proiectează pe fundalul unei poveşti triste. Aceasta, pentru a câştiga un ban, stătea în faţa atelierului său şi cânta la armonica furată de un necunoscut. Compoziţia inspirată din „Fetiţa cu chibrituri” al lui Hans Christian Andersen  este imaginea copiilor fără copilărie, marcaţi de indiferenţă. Din punct de vedere stilistic, viziunea expresionismului balcanic este deja conturată aici, dând tonul demersului plastic ulterior.

Paul Hitter are o privire integratoare asupra universului artei. Se exprimă aşa cum simte, pune în joc trăirile umane, aplatizează, decorează, creează profunzimi ideatice, aşează culoarea în starea ei pură sau foloseşte acorduri cromatice foarte rafinate, dramatizează şi satirizează, îţi transmite o încărcătură estetică derutantă amintind expresia  picturii lui Henry Mattisse, lui Gustave Klimt şi a Fridei Kahlo. Fiecare dintre cele trei viziuni au reminiscenţe în abordările ornamentale şi compoziţionale ale lui Hitter, fără a-i ştirbi cu nimic originaliatatea.

Artistul selectează aspecte din viaţa zilnică a ţiganilor, această etnie evocând în pictura sa caracterul balcanic, oriental prin buna dispoziţie, prin modul în care le sunt împodobite corpurile, prin elementele de magie şi vrăjitorie care aparţin supranaturalului, demonstrând cum o formă populară de manifestare se integrează unei producţii artistice.

Simboluri precum cuţitul, zarurile, tatuajele, flăcările ritualice şi flacăra iubirii, credinţa în Iisus, ochii, inima, craniile atrag atenţia alături de activităţi precum cântatul, ghicitul în cărţi şi în sfera magică, descântatul, apanajul frumoaselor pirande împodobite cu fast.

Tragediile existenţiale ale acestei populaţii sunt evocate în multe lucrări ale artistului, unde intuim stări de spirit şi momente emoţionale redate prin intermediul tensiunilor coloristice. „Getto” reprezintă o ţigancă alăptându-şi copilul, o scenă amintind de dramele celui de al doilea război mondial, când ţiganii au fost deportaţi, închişi în lagăre, folosiţi ca sclavi, fiind schinjuiţi şi ucişi de frig, foamete, tifos. Dar nu numai dramele sociale, ci şi cele conjugale se află în vizorul artistului. „The Cheating Husband” este o lucrare având în centru pe nevasta ţiganului decepţionată, aşteptându-şi soţul infidel. Spălând rufe, găseşte pe cămaşa acestuia ruj de pe buzele altei femei. Nori şi furtună se abat asupra sufletului său, întărind caracterul metaforic al picturii.  

Lumea ţigănească nu-i dă pace lui Paul Hitter, elementele ei fiind încorporate în identitatea artistului: în imaginea pe care o afişează despre sine, în vestimentaţie, privire, tatuaje şi unele atitudini comportamentale ce par a fi ţigăneşti, în sensul bun, vreau să spun.  Adică artistul este asemeni personajelor sale şi îi stă bine aşa, acest lucru făcându-i plăcere şi inspirându-l.  

Paul Hitter este încă tânăr, iar viziunea determinată de o conjunctură, de o gândire, de o căutare a originalităţii, se află în derulare. Senzaţionalul acestei picturi apare la nivelul expresiei, în primul rând prin tematică, prin cromatica violentă şi prin şocul lingvistic determinat de unele inscripţii cu limbaj subcultural, reflectând atitudinea de revoltă a artistului faţă de aspectele marginale ale societăţii legate de sex, politică, jocuri de noroc...

Însă lucrările de început au o direcţie stilistică total diferită. Reprezintă personaje, situaţii, foarte rar decorativul îşi face apariţia. Au un mai pronunţat caracter pictural. Descriu de obicei un personaj folosind petele mari de culoare şi sinteza, iar expresia acesteia nu este atât de sălbatică. Armoniile cromatice sunt rezultatul unor interpuneri contrastante, denotând agresivitatea şi drama. Chipuri fantastice, aproape monstruoase sau interpretate într-o notă reducţionistă, de un expresionism ponderat definesc debutul său.

De la acestea, Paul Hitter trece la un grafism mai accentuat. Importanţa acordată petei de culoare este înlocuită cu întâietatea liniei trasată în intensităţi gradate de simpla urmă a unui instrument cu vârful foarte fin, descriind uneori delicate filigrane şi trăsături diferenţiate ale pensulei.  

Decorativismul picturii sale şi opulenţa nuanţelor puternice, caracterul grafic şi amănuntul, capacitatea de analiză, răbdarea de a acoperi suprafaţa, inscripţiile care se integrează foarte bine în compoziţii, fac parte din etapa de acum. Ritmul este o regulă fundamentală în succesiunea şi dinamica elementelor aşezate la distanţe aproape egale, conform traseelor ordonatoare ale spaţiului compoziţional, conceput după principiul „horror vacui”.

Pe lângă pictura de şevalet în ulei sau acril, Paul Hitter realizează printuri semnate şi numerotate: „Bob Marley”, „Balkan Love”, „Begging Berlin”, „Long Life Sailor”. Această ultimă imagine este reprodusă direct pe pânză din bumbac pur, prelucrată apoi prin pictare directă şi protejată cu un strat transparent de acril. Compoziţia, realizată în tonuri şocante, reprezintă un soldat sovietic care a străbătut mări şi oceane şi, ajuns la ţărm, îşi îneacă tristeţea în vin şi femei.

Fiecare tablou are o poveste frumoasă, dar în egală măsură este o revoltă faţă de societatea românească, faţă de vedetele care confundă meseria cu relele moravuri, faţă de unele case de licitaţii de la noi.

Sâmbătă, 21 martie, la Artxpert, şi-a prezentat lucrările recente create în America, în ultimele luni. Stilul rămâne acelaşi şi vine din interior, nu dinafară, ca şi libertatea despre care vorbea în jurnalul din 16 februarie, 2015.

Ana Amelia Dincă

Expoziţia „Echinox” a artistei Victoria Cornelia Dedu 

la Elite Arte Gallery

Compoziţiile din expozitia „Echinox” au în comun expresivitatea culorii, accentuarea subiectului plastic în mase de pastă structurată într-o schemă de ansamblu construită stiinţific, care se desfaşoară de la zona analiticului, pană la suprafeţe sintetice, de respiraţie expresivă a câmpului imagistic. Proiectul vizual al Corneliei Victoria Dedu este legat de temele clasice ale picturii. Portretul, abordat in mod exceptional, natura statica, motiv de atelier, şi peisajul în plein-air, cea mai îndragită temă a sa, îşi află sursele stilistice în estetica interbelică. Spre deosebire de alte expuneri, structurate cromatic pe griuri colorate, lucrarile de la Elite Arte Gallery sunt peisaje şi flori în tonalitaţi vivante, în care sugestia culorii este imperativă, încorporând în sine energia emoţionala şi dinamismul mijloacelor de expresie accentuat prin amplitudinea alternanţelor recurente de armonii formale şi cromatice, asimetrii si echilibrări compoziţionale ce sugerează atmosfera specifică peisajului natural.

Cornelia Victoria Dedu își organizează spațiul vizual conform unor criterii pe care școala românească de pictură i le-a amprentat în memorie. Folosind perspectiva, atenta observare a motivului, contraste cromatice sau nuanțe exuberante, deseori expresioniste, așezate în gesturi directe, largi, care fac să respire spațiul compozițional și să aibă impact direct asupra privirii noastre, constatăm că artista preferă subiecte clasice, abordate într-o modernitate a stilului practicat, detectabil în pensulaţie, atmosfera de culoare, trăirea autentică în mijlocul naturii, simbioza cu aceasta. Spontaneitatea expresivă alternează cu analiza petelor cromatice, sensibilitatea exteriorizată în tușele largi  contracarează fragmentele materiei abundent aşezată, evidentă în lucrările cu flori apropiate de zona abstractului ca interpretare a motivului.

Peisajele sunt indisolubil relaționate cu habitatul uman. Misterul unei locuințe cu arhitectură arhaică este accentuat de un vas antic, de obicei o amforă („Amfora casei”) cu rol protector amintind de o lume conservată în datele ei tradiționale.

La un moment dat interpretarea figurativă devine mai liberă, accentul cade pe culoare în tot mai mare măsură. Florile se abstractizează, devin structuri de pastă picturală rezultată dintr-o materie suculentă, așezată cu generozitate în formaţiuni vibrante, ataşată de un climat afectiv, care să ne îmbie.

Compozițiile cu personaje sunt foarte diferit structurate. Atitudini diferite ale ființei feminine, treceri de la o stare la alta, de la melancolie şi latență, la așteptare şi apoi la o poziţionare frontală a „Autoportretului” neutralizat de sugestia unor elemente de o cromatică puternică aparținând naturii statice, care pun în evidență chipul și îl neutralizează. Figura, realizată pe tonalități de griuri, pare că se află în planul al doilea al imaginii, iar fructele levitează în jurul ei.

Peisajele evocă de cele mai multe ori așezarea umană, având ca centru de interes un detaliu al habitatului relevat în forma cubistă a unei case îşi schimbă direcţia de abordare şi prezintă o întreagă așezare privită din perspectivă plonjantă ori de jos în sus. Unghiurile de redare a imaginilor caută aspecte inedite ale zonelor rurale, panoramic studiate, concentrându-se deseori asupra unui amănunt pe care artista îl întoarce pe toate fețele formale, cromatice și luministice.

Victoria Cornelia Dedu are un anumit tip de pensulație. De la analiza tușei impresioniste până la cea  gestuală, expresionistă, ne transmite stări, idei, fără a distorsiona realitatea interpretată. Lucrarea „Castelul” ne demonstrează că ereditatea postciucurentistă este încă activă, dar pictoriţa ne propune o schimbare de direcţie stilistică păstrată în matca expresionismului, însă deosebită prin constrastele sidefate, suprafeţele de culoare foarte luminoase, printr-o  structurare condusă până în pragul subiectivismului ca interpretare, dar păstrată discret în nota stilizată a figurativului.

„Echinox” este o expoziţie unitară, gândită în datele ei tehnice astfel încât să ne convingă, încă o dată, că Victoria Cornelia Dedu îşi selectează cu multă atenţie lucrările, pentru a contura admirabil o simeză concepută a fi şi de sezon, dar şi cu date estetice remarcabile.

Ana Amelia Dincă