Centrul Socio- Cultural „Jean- Louis Calderon”, expoziţie de pictură-Silviu Ioan Soare, Victor Grigore şi Cîrstina de la Studina

Expoziția de pictură semnată de Victor Grigore, Cîrstina de la Studina și Silviu Ioan Soare, de la Centrul Socio- Cultural „Jean- Louis Calderon” reunește pe simeze trei artiști diferiți, al căror stil se desfășoară în arealul figurativului interpretat și al expresionismului.

Cîrstina de la Studina își păstrează nota onirică a peisajelor imaginare, reperând lumea selenară ori subacvatică, întinderile pustiite de la marginea satului natal ori bolta cerului, aceasta din urmă, dezvăluindu-se ca niște flori în zeci de structuri asemănătoare unui caleidoscop și făcând diversă pictura sa plină de culoare și de contraste puternice, tensionată la fel ca personalitatea artistului, cel spre care elementele universului vin sub forma energiilor și a unor conture ce construiesc mesaje dominate de structuri plastice supraimaginare. Artistul se întoarce la eul absolut, încercând să depășească prin viziunea sa neliniștea metafizică, realizând acest lucru printr-un limbaj plastic de impact, ce evidențiază sentimente și stări contradictorii, de la liniște și bucurie, la zbucium și deziluzii. Cîrstina de la Studina recreează spații și lumi, sugerând plante și planete, adâncul mării și al universului, adică zonele ascunse ale sufletului său, dominate de o nebănuită încărcătură emoțională, specifică ființei sale. Atașat de cromatica naturii, de frecventele schimbări de ecleraj ale atmosferei, Silviu Ioan Soare așează pe pânză trăirile sale directe în raport cu motivul peisagistic sau floral, redate în notele unei sensibilități cromatice consonante cu principiile compoziționale și cu atenție pentru elaborarea spațiului imaginii, atât formal, cât și din punctul de vedere al pastei picturale. Uneori, nota meditativă este suplinită de ambianța feerică a momentului zilei, de imaginație și de expresia elementelor structurale. Integrând peisajul și natura statică în componenta sa senzitivă, pictorul jubilează cu solaritatea, cu griurile neutralizând forme ce creează spațialitate și dinamică în ansamblul lucrărilor, deseori remarcându-se nuanțele puternice de roșu, verde, albastru, galben și ocru. Tușe ritmate, trasate în cuțit sau așezate cu pensula, nu elimină plasticitatea creată de trăsătura delicată a pensulei, alăturarea de tehnici ilustrând și resursele afective pe care Silviu Ioan Soare le imprimă lucrărilor sale de pictură.

Poezia pe care o poate evoca figura umană, dar și trăirile diverse, citite în metamorfoza chipului omului, se constituie în preferințele vizuale frecventate de Victor Grigore, un pictor al stărilor de grație ale femeii, redată în compoziții elaborate, unde picturalitatea creează luminiscențe și scânteieri de briliant, atunci când artistul folosește culorile reci, lăsând o notă de mister să planeze asupra compozițiilor. Și nuanțele calde, încărcate de tensiunea pensulației și a juxtapunerilor, vibrează spațiul bidimensional, expresivizându-l. Supradimensionând uneori capul și căutând în planurile faciale expresivități care să definească visul, romantismul, frumusețea și seninătatea modelului, Victor Grigore creează în jurul portretului energii pozitive, rezultate din insistența sa pentru dimensiunea lăuntrică a modelului, definind felul propriu de a-și proiecta demersul vizual: laconismul formei este inundat de senzualitatea materiei cromatice, receptând un accent magic, ce contrapunctează ansamblul imaginii transformat în energie colorată și în planuri sintetice formate din împăstări.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Galeria „Luceafărul” a Centrului Cultural „Mihai Eminescu”, „Arhitecturi suprapuse”, expoziție semnată de Angela Tomaselli, eveniment organizat și prezentat de Mimi Necula

Seria de lucrări „Arhitecturi suprapuse”, continuă opera Angelei Tomaselli care, ne-a obișnuit cu proiecte vizuale bine argumentate în evoluția demersului său vizual, conținând și alte grupuri de lucrări concepute în cicluri: „Fabule”, „Mitologii subiective”, „Amintiri suprapuse”. Acestea nu sunt decât etape ale gândirii sale plastice, conturate de-a lungul timpului, care ne demonstrează că artista are toate datele capacității de a se reinventa, surprinzându-ne cu fiecare apariție expozițională. Alături de compozițiile bidimensionale, Angela Tomaselli a expus și elemente vestimentare cu intervenții pictate, relaționate stilistic între ele, astfel încât, conceptul să se închege unitar. Surprinza evenimentului a fost partea de performance, în cadrul căreia, a avut loc o scurtă prezentare de modă, unde haine, umbrele, genți purtate de tinere fete și doamne, ca un simptom al citadinului și eleganței impuse de acesta, s-a articulat ideatic în cadrul manifestării.  Interesul pentru obiect și subiect, specific avangardelor, este prezent ponderat în parcursul plastic al „Arhitecturilor suprapuse”, artista evitând discursul nihilist, pe care l-ar putea presupune această experiență instalaționistă.  Orașul înglobând și ideea eleganței feminine, însăși feminitatea cu toate labirinturile ei aparținând reflexivității intuitive a artistei, îi permite acesteia să speculeze artefactele constituite de piesele vestimentare pictate, așezate pe simeze ca obiecte parietale, tablourile alăturate regăsindu-și imaginea în decorul rochiilor, poșetelor, pardesielor și pelerinelor, devenite ele însele structurile unei potențiale instalații. Textura materialului, dominată cromatic de bej potolit ca intensitate sau roșu eclatant, negru și alb, a reliefat petele tonale alternate cu liniile, care construiesc armătura arhitecturilor simbolizate, plinul și golul având putere de plasticizare, suprafețele pictate și cele aerate, neexplorate artistic, evidențiind stofa și pânza pictate, demonstrând că arta poate face parte din structura cotidiană sa ființei. Angela Tomaselli a relaționat estetica „Arhitecturilor suprapuse” cu vestimentația, fără să cunoască această tendință apărută la designerii din România în colecțiile de toamnă/iarnă ale anilor 2015/2016.  

Temele majore ale proiectului, satul și orașul, vin să sublinieze parcursul existențial al artistei, pe care destinul a purtat-o din sfera poetică a copilăriei spre zbuciumul citadin, din frumusețea spiritului rural spre civilizația aglomerată a orașului, ambele disciplinându-i gândirea artistică, încărcată de experiențe vizuale, ivite în opera sa, la un moment dat. „Arhitecturi suprapuse” reprezintă straturile memoriei, locurile pe care artista le-a străbătut de-a lungul anilor și care au venit spre aceasta prin forme, culori, emoții, vibrații energetice. 

În sfera abordării orașului, evocat prin dinamica actualității, a aglomerării sugerate prin utilizarea repetată a elementelor de limbaj plastic ce dobândesc un spirit analitic prin folosirea la vederea a traseelor conturând arhitecturi, artista alternează volumele născute din construcția liniei, a jocului de planuri și perspective, a componentelor structurale ale ritmurilor pariziene, medievale, religioase ori transilvane,  ale arhitecturilor italiene și dobrogene, sau pur și simplu ale arhitecturi imaginate, caracterizate prin densitate cromatică, prin tensiuni plastice, expresivizând suprafața câmpului vizual. Unele compoziții, amintind efilarea specific bizantină din țesăturile vechi, par a se metamorfoza, producând iluzii optice. Evidențiind arhitectura ca subiect tipic pentru mediul citadin, artista dă măsura echilibrului, atingând o zonă mult mai rațională, cu o tentă expresivă, apropiată decorativului.

Desfășurării pe verticală a orașului, figurat pe întreg spațiul pânzei, îi corespund datele locului de origine al artistei, satul, încărcat de atmosfera ludică a primilor ani ai copilăriei și de misterele inerente lui. Aici descoperim linia sinuoasă, modelată și modulată în intenția de a sugera forme, stilizate astfel încât, figurativul să se lase citit, dar să îi acorde întâietate cromaticii, așezată cu multă știință. Uneori, Angela Tomaselli ajunge la o sinteză deplină a stilului care o caracterizează, utilizând culori puține, de maxim efect plastic, alteori anii petrecuți în lumea satului o îndeamnă la abordare mult mai vivantă a subiectului.  În zonele unde grafismele ies la iveală, prelungind pata de culoare și dând viață figurativului, artista se lasă pradă unor stilizări cu elemente amintind jocuri din copilăria sa. Reminiscențe ale școlii românești de grafică dinspre Vasile Kazar și Octav Grigorescu, detectăm în notele fantasmagonice ale reprezentărilor umane. Atingerea aparent evazivă, dar de fapt controlată a ductului linear de sugestie a unor forme, induc această relaționare, pe care artista o păstrează uneori.

Ca o concluzie, expoziția „Arhitecturi suprapuse” este un cumul de idei și de metode de reevaluare a experienței artistice de până acum, pe care Angela Tomaselli le include vastei sale opere, care sintetizează admirabil, din universul existențial, acele formule ideatice legate de observația microcosmosului, căruia artista îi aparține și la care sensibilitatea sa rezonează prin structurile selective ale minții, permițând culorii și formei figurative, registrelor vizuale organizate pe verticală și jocului de planuri în adâncime, volumelor structurale ale motivelor, dinamizând compoziția, să se alăture într-o serie de lucrări bidimensionale și obiecte vestimentare, pictate cu același conținut imagistic, stabilind astfel un corespondent între pardesiele și pelerinele tridimensionale și construcțiile plastice, regăsite în lucrările parietale. 

Acestea sunt relaționate prin motive  imaginate de artistă, bazate pe mijloace de exprimare, înglobând structuri formale și cromatice tangențiale cu emoția expresionistă , dar și cu sonoritățile de factură bizantină, în ceea ce privește delicata grizare a cromaticii. Speculând frumusețea liniei, cu muzicalitatea ei metamorfozată în grafieri delicate sau ferme, aplicată cu plăcerea de a-i imprima nebănuitele ei posibilități lirice, Angela Tomaselli se redescoperă în proiectele sale.   Pe spatele drept  sau pe cloșurile ample ale hainelor, descoperim atributele feminității, imuabilul și imponderabilul, sugerate în compozițiile ce se unesc într-un demers diferit de celelalte serii de lucrări, caracterizând perioadele de creație de până acum ale artistei. Ca tip de sinceritate, puritate spirituală în ceeea ce privește interpretarea motivului pictural, o apropiere de Hundertwasser, nu știrbește cu nimic din originalitatea  artistei, pentru care, acest  proiect inedit, este un moment de continuitate a stilului său identitar, care încununează existența dedicată frumosului.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă 

Andrei Damo la Galeria Regală a Casinoului din Sinaia

Celebrând la modul aproape mistic ființa umană, Andrei Damo îți construiește proiectele vizuale pe idei profund ancorate în istoria culturii, găsind, pentru fiecare dintre acestea, soluții identitare, prin așezarea unor texte scrise sau obiceiuri ale unor vremuri trecute, în inventarul cromatic și formal scenografiilor unice și de o sobrietate acaparatoare,  paradoxal, conduse uneori în zona parodiei. „Carnaval” este un grup important de lucrări, care au fost prezente la Cercul Militar Național, apoi itinerate, o parte, pe simezele Galeriei Regale a Casinoului din Sinaia.  Punând accent pe figura umană, pe masca aflată în relație cu ființa ascunsă a omului, pe corpul feminin  metamorfozat, dar și pe natura statică, realizată după norme academice,  Andrei Damo este interesat de diversitate, în cadrul opțiunilor sale unitare din punct de vedere stilistic, venind întotdeauna cu ceva nou în zona fantasticului imaginar, bazat pe elementele realității. Aparținând lumii recognoscibile, mijloacele sale de exprimare sunt redate prin intermediul desenului peste care, culoarea vine să susțină misterele figurativului, artistul pornind întotdeauna de la o idee generatoare de soluții plastice, așa cum s-a întâmplat și în cazul acestui proiect, unde spectacolul lumii, întoarcerea în timp, costumele, exoticul situațiilor prezentate de pictor, fac din fiecare compoziție o imagine unică, încărcată de povești și posibilități de interpretare dintre cele mai diverse. Tocmai această plurivalență ideatică incită privitorul să zăbovească asupra tablourilor lui Andrei Damo, care au o mare forță de atracție prin ineditul structurii lor vizuale.

Deși ne amintește de Carnavalul venețian prin însăși frumusețea veșmintelor din vechime, a figurilor purtătoare de mască, a accesoriilor prezente în fiecare cadru, artistul speculează cu mijloacele picturii ținuta medievală, caracterizată de contraste cromatice puternice, epatante, cărora le-a păstrat textura satinată a materialului, alternată cu zone mate și efecte de strălucire, obținute prin secretele tehnicii sale.  Alături de pata amplă de culoare acoperind spații sintetice ale câmpul imagistic, Andrei Damo ritmează anumite suprafețe printr-o serie de tușe fragmentate, creând zone abstracte, pe care le putem defini ca experimentale din punct de vedere al poziționării lor în câmpul imagistic, abordarea nonfigurativă datând de mulți ani în preocupările stilistice ale pictorului.  Aceste mici tensiuni ale pensulației le regăsim în pălăriile personajelor carnavalești, unde detectăm un întreg periplu de nuanțe, citite în juxtapunerea trăsăturilor de penel, descriind mici linii concave, ca niște virgule expresivizând registrul superior al tablourilor. 

Corpuri umane construite din inele spiralate, al căror ecleraj surprind prin impresia de mișcare, denotând calitatea pictorului de a reprezenta sclipirea eclatantă a metalului șlefuit, sunt grupate în structuri poliaxiale în limitele păstrării proporțiilor anatomice, a redării de raccourciuri, a alternanței dintre plin și gol și a găsirii de soluții structurale. Dar evocarea omului nu se oprește la acest aspect inedit, Andrei Damo  readucând în discuție personaje mitologice, precum Danae și Leda, simbolizându-le cu atributele specifice, dar evocate ca niște femei avangardiste ale conteporaneității, interpretate exotic, personal, neașteptat. Nuduri transpuse în atitudini diverse depășesc o simplă reprezentare artistă, acestea fiind posesoarele unor elemente ce induc voluptate, frumusețe, temperamente variate, întrebări și răspunsuri, incitându-ne să descoperim o cromatică aleasă cu atenție de artist  și o compoziție întotdeauna construită după rigori geometrice, dar care păstrează aerul misterios al barocului și cuceriri ale istoriei picturii, personalizate într-o creație densă și provocatoare, dominată de caracter narativ. Desenele lui Andrei Damo fac corp comun cu ansamblul creației pictate, în sensul aceluiași stil specific al artistului care, peste formele de o soliditate arhitectonică, așează grafii extrem de delicate, rămânând pe drumul analizei ductului linear. Adevărate lecții de măiestrie detectăm în naturile statice, unde contrastele de clarobscur și recuzita de atelier, formată din câteva obiecte inedit transpuse de la o lucrare la alta, evocă nota realistă pe care Andrei Damo poartă cu sine. Amintind claritatea picturii de gen flamande,  cu jocul de reflexe ale luminii pe obiectele plasate central, grupate într-un ansamblu compozițional ușor de cuprins cu privirea, această serie de tablouri ne amintesc deopotrivă tenebrosismul caravagesc, coborându-ne până în pragul tradiției florentine în ceea ce privește încărcătura emoțională de care este capabilă o astfel de imagine. Redarea meticuloasă a materiei, având culoarea așezată plat, păstrarea fidelității față de model inducând sentimentul admirației artistului pentru  expresivitatea empatică a formelor, lasă la vedere virtuozitatea execuției, cultura și respectul lui lui Andrei Damo pentru pictura adevărată.

Carnavalul lui Andrei Damo prezintă o serie de personaje și atitudini, relaționate cu ideea de spectacol al lumii. Artistul pornește de la sugestiile figurative ale Veneției, lăsând la vedere frumoasele măști și costume medievale, exprimând capacitatea de dedublare a omului, pretext pentru a pune în valoare experiența personală în zona picturii figurative, dar și capacitatea de a a-și reînnoi în fiecare an, conceptul expozițional, care pornește întotdeauna de la o temă bine argumentată teoretic și practic. Andrei Damo a descoperit secretul creației cu succes la sufletul privitorului, alăturând tușa abstractă, care face parte din experiența sa estetică, petelor ample de culoare saturată și dimensiunii recognoscibile. 

Deși subiectul ușor de vizualizat este susținut de tehnică elaborată, aparținând măiestrei artistului, efectul final transmis de compozițiilor expuse la Galeria Regală  Casinoului din Sinaia este acela al plăcerii de a privi fiecare tablou în parte, pentru că, fiecare imagine pictată de Andrei Damo are povestea și misterul ei, dincolo de cromatica contrastantă și incitantă. Modalitatea teatrală de a-și structura lucrările, care ne introduc în zona acumulărilor baroce sau în sfera unor puncte renascentiste ale construirii compoziției, ne vorbesc despre cultura artistului, care detectează într-un sistem de gândire analitic, repere ale maeștrilor înaintași, personalizând toate aceste cunoștințe într-un demers vizual specific , coerent stilistic și unitar, divers tematic de la an la an, de aceea provocator și plin de înțelesuri pentru unii, dar cu mesaje nedescifrabile și plin de întrebări, pentru alții.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Andrei Damo,Autoportret în armură

Figura umană și omul, ca entitate spirituală, constituie o preocupare permanentă a creației lui Andrei Damo, atent la reprezentarea stării interioare, la evocarea unui mesaj sau a unei situații cu aluzii la spectacolul lumii. „Autoportretul” în armură de cavaler medieval, este o trimitere spre genealogia artistului, dar, mai mult decât atât, o introspecție în trăirile personale, o rememorare a experiențelor existențiale trecute, transpuse în datele unei evocări baroce, pline de misterul și teatralitatea unei scenografii riguros argumentate. Andrei Damo, cu figura efilată a unui ascet și barba albă, care îi caracterizează fizionomia, are privirea îndreptată în jos, imaginea părând un moment de aducere aminte, de ingandurare, susținut de reprezentarea ecvestră din planul secund, în care personajul se uită în urmă într-o ipostază de rememorare a veacurilor. Curajul, grația, vitejia, simbolizate de prezența cabalină, care este înzestrată cu puteri miraculoase, prevestind războiul prin însăși mistica încorporată în structura sa ideatică, reprezintă componentele acestui tablou care ne vorbește despre civilizația medievală, marcată de prezența cavalerilor și de războinici călare, idealizând loialitatea, etica, credința, virtuțile masculine ale cavalerismului. Această introspecție în trecut, prezentată și ca un studiu de mișcare, aflat în contraponderea autoportretului static și în plină pagină, prezintă o scriitură gestuală pe suprafața cadrului părând un tablou în tablou, multiplicând spațiul compozițional și evidențiind o linie meandrată și continuă, regăsită la modul mai analitic și mai exact în zalele de la gât și de la mâneci ale costumului. Corespondențele elementelor de limbaj plastic, diferit impuse aceleiași compoziții, ritmează ansamblul plastic, vorbind despre complexitatea căutărilor de soluții, care barocizează viziunea artistului. Atenția pentru detalii, mai ales pentru strălucirea metalică a vestimentației, pentru împletitura filigranată a unor părți ale armurii, este alăturată în scopul echilibrării compoziționale, fondului sintetic al lucrării, care neutralizează, prin tonul surdinizat, de frescă, structurile compoziționale, concepute pe două registre, distincte prin așezarea perspectivală. Sprijinindu-se cu mâna dreaptă pe spadă, pictorul realizează o cercetare anatomică în ceea ce privește palma, sabia de la brâu, acoperită de brațul stâng, topindu-se într-un efect de sfumato. Acest „Autoportret” se integrează proiectului „Carnivale”, în ideea în care artistul devine, prin particularitățile sale existențiale și creatoare, parte din dramele lumii și din spectacolul ei inerent. Cu toate acestea, Andrei Damo nu se rezumă în a face o aluzie discretă la virtuțile masculine ale cavalerismului, ci strămoșii săi războinici ar fi cei care astăzi îl determină pe artist să devină continuator, fie și la nivel conceptual, al unor vechi precepte aparținând perfecțiunii ființei, în care nu credem, dar spre care ne îndreptăm.

Ana Amelia Dincă

De unde vine frumosul în pictura lui Augustin Costinescu

Dezvoltat ca viziune pe linia colorismului românesc, dar implicat stilistic în tipul de expresionism și fovism al peisajul francez, Augustin Costinescu își asumă prin opera sa un tip de originalitate care atrage atenția prin sensibilitate, emoție, sentiment nedisimulat în fața luminii, detectată ca principală sursă a bucuriei artistului de a picta, alături de culoarea vie, tensională, încorsetată într-un limbaj unde subiectul plastic devine predilect. Prin luminozitatea pânzelor sale, prin galbenul mirobolant, care îi domină tablourile în compozițiile de maturitate, Augustin Costinescu redefinește o atitudine de admirație în fața cotidianului personal, marcat de temele consacrate ale istoriei artei: portret, natură statică, peisaj, compoziție, perspectivă ce îl apropie de zonele clasicismului. Este evident că artistul a privit atent pictura modernă europeană, observând în marile muzee ale lumii creația maeștrilor dinaintea sa, cercetându-le atent opera, citind mult și înțelegând sensul creatorului căutător de elemente identitare necesare definirii operei. Deși este un urmaș demn al colorismului românesc pe filiera Ștefan Luchian, Nicolae Tonitza, Alexandru Ciucurencu, Vasile Grigore, pictorul are atitudinea personajului care își așează șevaletul în Montmartre și Montparnasse, Veneția, Florența și Capri, Grecia, Spania ori în cartierele vechi ale Bucureștilor, iubind plein-aerul și absorbind cu nesaț frumusețea geografiei, a atmosferei, căutând colțuri de natură exotice, care îi permit să alcătuiască imagini inedite, încărcate de romantism și pitoresc. Păstrând și cultul atelierului la fel ca vechii maeștri, cunoscând rigorile structurale ale imaginii și folosindu-se de ele pentru a implica tonalitățile luminoase și culoarea vie și sălbatică, Augustin Costinescu creează, pe o armătură bine articulată a desenului, mase de materie cromatică ordonate după preceptele cromatologiei, după norme care avantajează eclerajele dispuse pe întreaga suprafață a lucrării sau în planuri perspectivale ori în orizontale și verticale. Senzațiile vizuale rezultate din această osmoză a coloritului surprinzător de luminos, ține și de solaritatea interioară a artistului, care știe să privească cu ochii minți, variațiunile de atmosferă ale peisajului în plină zi, sinceritatea sa față de motiv insinuându-se în juxtapunerile de tonuri, în metamorfoza de culori calde și reci ce brodează golfuri și așezări mărginind ape, debarcadere, cadre citadine, clădiri încărcate de taine, lăcașe de cult învăluite în armonii cromatice sonore, surprinzând ansambluri și detalii asamblate după datele picturii, conforma experienței și talentului său. 

Sunt evidente modalitățile plastice prin care Augustin Costinescu amprentează culorilor vii o strălucire aparte, o puritate și o saturare a pigmentului aflate uneori în pragul incandescenței. O anumită libertatea în mânuirea penelului, dar și gesturile reținute în aplicarea tonurilor eclatante și aprinse, evidențiază sclipirea de briliant a materiei așezată peste componentele figurative, conturate unitar, stilizate după subiectivitatea emoției directe, dar concordând conform obiectivității experienței sale de decenii. Culoarea, corelată cu formele, denotă principiile stilistice ale expresionismului și fovismului sub pecetea cărora se află prin dezinvoltură, din care abstrage cruditatea substanței alăturate senzitivului, devenind el însuși, identitar și continuator al drumului colorismului românesc. Neîncetatele căutări de soluții plastice sunt evocate de suprafețele ordonatoare ale compoziției creând perspective ori zone aplatizate ale câmpului imagistic, născute din înlănțuiri de tușe și de pete în game așezate ritmic, purtând cu ele expresii plastice induse în urma impresiilor din fața motivului. Grija pentru perechile de complementare roșu/verde și galben/albastru sporește contrastele și plasticitatea imaginii, lăsând amestecurile, asociațiile și opozițiile dintre nuanțe să evidențieze acuitatea vizuală a artistului a cărei atenție insistă asupra culorilor termo-dinamice cu efecte psihologice. Suprafețele perspectivale sunt rezultatul utilizării în diferite registre a culorilor calde și reci, încununate de strălucirea maximă a galbenului încărcat de lirism și prospețime. Ca dominantă cromatică, acesta conferă monumentalitate compozițiilor sale, le arhitecturează după reguli impuse de pictor, alcătuind spații vibrante, încărcate de lumină și bucurie, de expresivitate maximă. Galbenul din pânzele lui Augustin Costinescu aparține componentei divine a ființei sale, reculului venit dinspre armoniile lumii, predispunând la comunicare prin tensiunile expresiei, prin schimburile energetice dintre natura interioară și cea exterioară artistului. Lizibile în variatele efecte și senzații imprimate suportului bidimensional, de la liniște și sublim, la starea de bine și la dinamica vieții, aceste elemente conștiente și subconștiente sunt surprinse în tușe intense de galben, alăturate ritmic, prin trasee scurte sau prelungi ori elaborate în pete ample de culoare, dând impresia unor meteoriți în cădere sau a unor efecte optice orbitoare, tensionând suprafața eclatantă de galben pur, intens, violent, strident, surdinizat, diluat…Este impresionantă capacitatea artistului de a modela galbenul după simțămintele sale. Modul cum este implicată în creația sa, această nuanță caldă, compactată sau transparent aplicată, dând privitorului impresia unei perpetue regenerări a lumii, ne arată felul pictorului de a păstra analogiile cu ceea ce este etern, cu forța și masculinitatea universului, cu parte benefică a laturii noastre diurne, potențând tonalitățile sale în apropierea alburilor, ocrurilor și oranjului ori în vecinătăți sonore de roșu, albastru și verde. Paleta lui Augustin Costinescu este mult mai deschisă acum, decât în pânzele din perioada trecută a creației sale, când, aflat sub incidențele unui sintetism mai pronunțat și sub fascinanta cupolă a griurilor colorate, a creat lucrări de o ținută estetică de valoare comparabilă cu cele recente, anunțând de la o perioadă de creație la alta, nu schimbarea viziunii, ci evoluția care avea să se contureze și să-i definească originalitatea. De la planurile generoase de culoare, artistul a devenit mai apropiat de suprafețele analitice așezate în conture figurative, de la un ponderat al tonalităților potolite de griuri, a urmat drumul direcției fove fără să exagereze, rămânând în matca protectoare a ideii că pictura trebuie să fie frumoasă, să reprezinte latura sensibilă a artistului, dimensiunea nevăzută a interiorității sale și adevărul său. 
Femeia în desenele lui Augustin Costinescu. 
Desenul a avut o continuitate neîntreruptă pe parcursul operei pictate a lui Augustin Costinescu. Acesta nu necesită întrebări sofisticate asupra mesajului, el fiind simplu ca adevărul, ca binele şi frumosul. Ce poate fi complicat în chipul unei femei care îşi acceptă destinul, relaxându-se resemnată în faţa unui buchet de flori? Nimeni nu bănuieşte cât este încărcătură filosofică şi cât este religiozitate în reprezentarea nudului unei tinere evocată în deplinătatea purităţii ei, cu forme trupeşti totuşi apetisante şi vulnerabile.
Femeia, căci acesta este un subiect elaborat al desenelor sale, este prezentată în linii unduioase, obţinute din modulări ale desenului, din ducturi curbilinii care mângâie retina, făcând-o să parcurgă traseele unor hiperbole şi parabole închegând armonios imaginea, construită pe forme rotunde, feminine.
Din trăsătura întreruptă sau continuă a instrumentului de lucru, pensulă îmbibată de negru, cărbune, pastel sau tuş, Augustin Costinescu ne ţine o lecţie despre stil, despre posibilităţile nelimitate ale imaginaţiei de a reprezenta acelaşi motiv artistic în variante care ţin de reevaluarea mijloacelor de expresie. Paralel cu investigaţia realistă a anatomiei, cu respectarea criteriilor compoziţionale, a proporţiilor miologice şi osteologice, artistul interpretează corpul prin păstrarea limitelor figurativului, amplificând notaţiile lirice ale imaginii prin rafinamentul liniei, prin atitudinea demnă şi ţinuta elegantă a posturii. Modelul de atelier rămâne în atenţia artistului prin redarea acestuia în crochiuri, studii şi schiţe, dominate de un pronunţat caracter liric. 
Reprezentând femeia în minimum de linii, uneori cu accente de culoare, pentru a plasticiza o dată în plus expresia estetică a lucrării, artistul execută o sinteză deplină a subiectului, având avantajul vizualizării rapide, al impactului direct asupra privirii, printr-o transmitere implicită a ideii şi a emoţiei. Notaţia rapidă, invocând caligrafia elegantă a maeştrilor clasici, este interpretată într-un mod personal de artistul care, de la dezinvoltura şi simplitatea gestului, ajunge la scriitura unei caligrafii vibrante de linii cu rol de a ondula drapajul rochiilor unor dansatoare de cabaret şi balerine efilate, creând ritmuri şi tensiuni plastice, evocând, în acelaşi timp, o mişcare continuă. Deseori apare nota de picturalitate, obţinută din aceleaşi tonalităţi deschise, efectele ultime fiind asemănătoare tendinţei fove a pânzelor. 
Stând cu mâna leneşă peste spătarul scaunului ori având capul acoperit de o pălărie după moda timpului, personajul feminin este tratat deopotrivă în linii grose, subţiri şi intermediare, adică modulate pentru a reda lumina şi umbra prin sugestii metaforice de interpretare, nuduriel schematizând prototipul stării de graţie, ce caracterizează reprezentările feminine din opera lui Augustin Costinescu. În faţa unei ceşti de cafea, doamnele grafiate seminud afirmă concizia grafică la care poate ajunge măiestria artistului şi jocul de volume în alternanţa aproape- departe. În timp, desenele care redau nudul şi frumuseţea feminină ca subiecte de reprezentare, au devenit uneori interpretări mai libere din punct de vedere al tratării anatomiei, Augustin Costinescu fiind interesat de poezia atmosferei, de tainele induse de o astfel de temă. Din linii mici, întrerupte, dispuse în registre orizontale, creând impresia de plutire, acesta fixează lapidar detalii, lăsând fantezia creatoare să susţină un tip spiritual de nud, scoţând în evidenţă deplina putere de analiză şi stilizare şi unificând ansamblul de reţele şi trasee divizate ale liniei, fixate admirabil în forma cadru.

Ana Amelia Dincă,
critic de artă