Doina Herivan Moisescu

În Colecția Patzelt se află o extraordinară compoziție a Doinei Herivan Moisescu. „Sozopol-Pe malul mării”, lucrare în plein-air, ilustrează acel dialog cu ilimitatul, care se apropie de zonele meditative ale eului, atitudine recurentă în pictura artistei, pendulând între figurativ și nonfigurativ, între forme amintind datele realității și sugestii coloristice ale motivului de inspirație. Planul amplu de albastru într-o pată sintetică de culoare, alături de orajul menținut într-un registru tern, apoi pensulații ritmice de verde și nuanțe grizate, structurează plastic o suprafață, unde sufletul artistei se refugiază în găsirea libertății. Natura halucinantă, prin efectele optice pe care le iradiază, găsește pe pânza Doinei Herivan Moisescu, ecouri subiective și emoționale, creând metamorfoze încadrate în convenții compoziționale, dar lăsând și gestul liber și tensionat al pensulației să vibreze în spațiul pictat. Lucrarea a fost realizată în 2014, în Tabăra de pictură de la Sozopol, iar în jurul ei, o întreagă arie estetică se dezvăluie, abundând de culoare și lumină, de tendințe stilistice emergente spre o definiție a frumosului.  Atenția îndreptată spre plasticitatea culorii, potențează mai accentuata latură abstractă, când subiectul își dizolvă forma figurativă, păstrând doar amintirea acesteia, regăsită în lucrări ce imprimă memoriei noastre tensiunea internă a materiei vii sau liniștea deplină a spațiilor unde se desfășoară alăturări de pete de culoare de diferite tonalități și conture. Tușele îngemănate, osmozate și puternic pigmentate,  dezvăluie o artistă care își menține vocația picturalului. De cele mai multe ori, latura abstractă este reflexul unei gândiri ce preferă suprafețe generoase de culoare, având și sugestii vizuale de analiză cromatică, imprimând ochiului nostru construcția mentală a ceea ce ar fi fost o componentă vizuală ușor de recunoscut. Nu este nimic surprinzător în trecerea de la planurile calde și senzuale împăstate, la desenul mai atent susținut de trasee generoase, care abundă de tente pătrunzătoare și de prețioase luminozități. Peisaje marine sau citadine, detalii de arhitecturi înnobilate de flori sau motive arhitecturale gotice, grădini paradisiace, ascunzișuri pitorești, portrete, naturi statice, compoziții mai mult sau mai puțin abstractizate, sunt rezultatul călătoriilor, taberelor în plein-air sau ale căutărilor de atelier, prin intermediul cărora, Doina Herivan Moisescu dorește transubstanțierea lumii, în modul personal de transfigurare și reperare a universului plastic ales să o reprezinte. Orașele medievale își păstrează, în alternanța lor geometrică, soliditatea caracteristică, supusă unor înlănțuiri de unghiuri și cuburi, a căror preeminență, păstrată în subsidiar, permite senzației pe care o lasă pâmânturile asupra ochiului, să mențină monumentalitatea lor, în partea narativă de evocare. Este evidentă materialitatea, evocând metamorfozarea organicului și puterea acestuia de a se disipa în stilizări și de a transforma în spații ludice, registre inerte de culoare din natură, prin alăturări de elemente, care contribuie la exaltarea reciprocă ale mijloacelor de expresie. Evadând din umbrele discordante ale existenței, în partea de absolut a ființei, Doina Herivan Moisescu surprinde în pânzele sale și structuri naturale de sine stătătoare, cercetate până la detaliul pietrelor și rocilor, cărora le adaugă simboluri creștine, partea de spiritualitatea a artistei fiind reiterată inclusiv în lucrări peisagistice, precum „Fereastra spre Ierusalim” ori „Roua Sionului”. O notă aparte în opera Doinei Herivan Moisescu o constituie naturile statice concepute în ancadramente amintind ferestre încărcate de flori, rafturi sau cutii unde obiecte obișnuite se afișează vertical și echilibrat, după normele compoziției statice. Și grădinile, inspirate din bucuria zilelor petrecute în natură, cunosc o glorie a lor.  Încadrate în polipticuri sau în tablouri singulare, permit artistei să creeze feerii și jocuri de spații cromatice, ce au eleganță și vigoare, punctând pitorescul, aflat în rezonanță cu artista.

Ana Amelia Dincă      

Eva Radu și „Sinele”

-expoziția a avut loc la Galeria „Simeza”, în intervalul 18-30 octombrie 2019-

Expoziția „Sinele” semnată de Eva Radu, este semnul trăirii de o clipă a omului, evocat într-o stare de beatitudine și frumusețe deplină a sufletului. Arta portretului însemnă pentru artistă nu numai surprinderea trăsăturilor caracterologice ale modelelor, ci reprezentarea lor printr-o varietate de tehnici, care împreună conchid o implicare estetică, personală a abordării. Lumina cade nestingherită asupra figurilor și drapajelor ce acoperă corpurile sub forma vestimentației tratate în datele picturalității.  Modele absorb substanța cromatică și micile reliefuri care expresivizează, armonizându-se în incursiunile portretului compozițional, un exercițiu estetic, conturând demersul Evei Radu în acești ani, ca fiind unul identitar. Aceste introspecții reprezentaționale vizând latura  psihologică a personajelor, vorbesc uneori despre o anumită detașare de cotidian,  prin mărturisirea stării de bine prin care privesc lumea cu încredere, fără a înlătura prestanța și modestia, sfiala și bunătatea, exteriorizarea, încremenirea, liniștea și întrebările, nenumărate stări umane, în care ne recunoaștem pe noi înșine și în care Eva Radu lasă personajelor confortul identitar prin care sinele se relevă în absolut. Privirea caldă și zâmbetul binevoitor imprimă carnației feței starea de fericire, tratarea stilistică oprindu-se în pragul  realismului, fiindcă masa cromatică și picturalitatea aplicată desenului, descriu prețiozități de catifele, având o magnificență a lumii artistocrate, ce învăluie atmosfera lucrărilor, evidențiind plasticitatea acestora. Modelele se etalează fără sfiala de a fi citite, lăsându-se descoperite într-o normalitate a caracterului lor, în atitudini monumentale, prin capacitatea artistei de a ști cum să evoce sufletul prin gestica mâinilor care deschide sau închide lumi, vorbind despre momentul spiritual al personajelor sale, a căror explicație plastică se continuă în planul obiectelor vestimentare. Aici, Eva Radu grafiază în decorul dantelelor sau pensulează câmpurile florale ale hainelor feminine, combinând tehnici devenite unitare în câmpul compozițional. Atitudini   introspective reprezentând omenescul din noi, în care nu este nimic surprinzător și  nimic definitiv, reflectă clipele imperceptibile ale vieții, pe care Eva Radu le eternizează printr-o temă clasică, unde remarcăm luxul culorii, coerența desenului academic și picturalitatea. Sub pretextul evocării unor chipuri în forme realiste și a trăirilor firești ale acestora, artista redă planuri perspectivice diferite, racursiuri care surprind discret unghiuri structurale, în subsidiar  implicând componente geometrico - plastice, o construcție după rigori, ecleraje, care aparțin  discursul său vizual, definit printr- o amplă experiență de desenatoare, dublată de o remarcabilă coloristă. Autoportretul artistei ne-o prezintă pe Eva Radu cu pensula în mână, vorbindu-ne despre frumosul meșteșug care îi înnobilează viața, dedicată celor din jurul ei, în care își regăsește trăirile sale de om și alături de care  își construiește vise.

Ana Amelia Dincă

Dorin Manea la Muzeul Municipal Călărași

-florile și corpul uman-

Căutând absolutul în afara sa, Dorin Manea îl intuiește nu numai în florile câmpiei, pe care le-a evocat în nenumărate acuarele, evidențiind frumusețea ascunsă a vegetației Bărăganului. Acum, artistul redă subiectul vegetal în aranjamente  de atelier, utilizând arsenalul cromatologic și compozițional sub forma diferitelor naturi statice, conținătoare de obiecte, drapaje, fructe, detalii de copaci înfloriți, cărți,  vase ceramice, flori, așezate pe hârtie în moduri diferite, artistul căutând să alcătuiască în expresii plastice distincte și de mare forță expresivă, o lume intimistă. Creanga înflorită este o nișă tematică prin care spațiul este inundat de scriitura modelată a pensulei, urmând trasee sinuoase, dar armonioase și echilibrate,  acoperite de mici inflorescențe, care tensionează câmpul analitic al imaginii. În vaze, alte specii de flori sunt transpuse cu entuziasmul celui care descoperă pentru prima dată decupajele vegetale ale naturii. Aceste naturi statice devin pretextul jocului cu nuanțele și cu desenul, cu fragmentul vizual sau cu ansamblul, de la simple notații, Dorin Manea ajungând să stăpânească o întreagă suprafață, reflex al meditațiilor asupra lucrurilor efemere, care întregesc frumusețea vieții cotidiene. Tematica nudului marchează aceleași preocupări pentru discursul clar, ușor de surprins cu privirea, chiar dacă este gândit în lucrări complexe sau se afișează în plină pagină, în ipostaza modelului de atelier.  Conceptual sau simplu crochiu cu accente de laviuri, corpul feminin are racursiuri, proporții, linii delicate care să implice prin plasticitatea lor, reflexele luminii și umbrei, arătându-ne un Dorin Manea atașat și de transparențele culorilor de apă, dar și de picturalitatea cerută de apropierea față de pigmentul intens de culoare, aplatizat în pata cromatică sau aplicat tușă lângă tușă. Un acuarelist descriptiv în esență, creator de atmosferă poetică, artistul rămâne fidel principiilor de școală, care afirmă frumosul ca valoare supremă, adaptata temelor clasice, dar moderne prin modul de abordare.

Ana Amelia Dincă

Expoziție Dorin Manea, Muzeul Municipal Călărași

Expoziția de acuarele din acest an, de la Muzeul Municipal Călărași, cuprinde lucrări din mai multe perioade creație, în care observăm o mare siguranță de sine în structurarea compozițiilor prin alternarea jocului de volume în peisajele citadine, dar și aplecarea spre o cromatică aplicată fără ezitări, menținută în nota picturalului, laviul fiind doar modalitatea de schimbare a registrelor tonale, în scopul plasticității imaginii. În acest context, călătoria din Argentina, din anul 2018, produce o modificare a viziunii stilistice a artistului, geografia, clima, lumina tropicală, specificul urbanistic, schimbând opțiunea lui Dorin Manea pentru nuanțe calde, intense, orfice, susținute de un desen figurativ, care începe acum să devină mai complex și mai expresiv, fără a aglomera câmpul compozițional, care respiră prin spațiile dintre planuri și prin adâncimile perspective. Jocul de cuburi, de suprafețe reprezentând fațade peste care se suprapune grafia unor arbori, echilibrând sau creând asimetrii, împreună cu axele străzilor unor vechi orașe, conturează emergent experiența artistului în preceptele geometriei și a traseelor structurale, ce permit metamorfozarea gândirii sale exacte, mai raționale,  cu cea plastică, mai poetică și mai permisivă. Peisajele de pe malul Borcei, deși sunt creația unei perioade anterioare, sunt cadre vizuale dominate de sentimentul meditației în fața unei naturi pitorești, unde bărcile, la fel ca oamenii,  așteaptă apusuri și răsărituri, iar atmosfera apei și marginilor de pădure, ne dezvăluie o tensiune dramatică prin griurile colorate, prin degradeurile de violet, oranj, galben, verde și alburi grizate,  redefinind parcă trăsături ale  începutului lumii. Ideea de portret înseamnă pentru  Dorin Manea chipurile celor dragi, membri ai familiei, cărora le intră în caracter, prin studierea psihologiei acestora, printr-un accent specific figurii, printr-un gest particular și definitoriu. Cunoscându-i îndeaproape, acesta poate să evoce o serie de trăiri și emoții, căutând în interiorul lor căldura sufletească, frumusețea interioară, demnitatea, bunătatea…Găsirea unor atitudini care să evidențieze câte nuanțe compoziționale poate dobândi realizarea unui portret, pune în discuție dorința artistului de căutări perpetue în zona echilibrului static, ce poate deveni dinamic prin simple modulări ale liniei și culorii. În autoportrete îl vedem pe Dorin Manea cu șapca de marinar, pe care o poartă de Ziua Marinei, când străbate urbea Călărașilor, ca un personaj boem, romantic și totuși autoritar, afișându-și noblețea de intelectual rasat și patima pentru lucrurile frumoase ale existenței. Portretul soției sale, Nicoleta Cecilia, în chimonoul primit în dar de la maestrul Corneliu Ratcu, vine să completeze nuanța de exotic a portretelor acuarelistului, care uneori abia atinge suprafața hârtiei cu laviuri, alteori alăturând intensități și diluții, care se pun în evidență reciproc.  Peste atmosfera acuarelelor lui Dorin Manea domină plăcerea sa de a comunica tacit cu micile bucurii ale privirii, care investighează liniștea, în formele ei profunde, metafizice, resimțite prin vizorul unui artist dornic de a  se reinventa cu  cu fiecare atitudine în raport cu universul din care face parte.

Ana Amelia Dincă  

„Sentimente în culori”, expoziție semnată de Maria Iacob, la Galeriile Sabion, Calea Victoriei, nr.68-70, București

Pictura Mariei Iacob este luminoasă și caldă, plină de energie pozitivă, de bucuria de a exista, reflectând sensibilitatea artistei pentru solaritate, pentru acvatic, în nevoia de a fi în centrul unei lumii pure, lipsită de labirinturi. Încântătoarele sale peisaje venețiene, cu arhitecturi renascentiste , în fața cărora gondolele plutesc liniștite, creează privitorului stări de meditație, de pătrundere într-un tărâm al fericirii, în care ar vrea să viețuiască, în deplină armonie cu sinele. Împăstate, prin materia cromatică abundentă, aplicată uneori în relief, tablourile colorate spectaculos au câteodată  tușe prelungi,  animând suprafața picturii și accentuând orizontalitatea noastră ca ființe, aspirând spre transcendentul , pe care pictorița îl atinge prin limbajul picturii. Pigmentul tonurilor are scânteieri prețioase și puterea de a transmite, prin distribuirea echilibrată în planul pânzei, aspectele poetice, specifice lagunei venețiene. Florile, simbolul iubirii pământene, sunt surprinse în gloria lor vegetală, cu rotunjimile corolelor tratate în pensulații succesive,   în nuanțe de roșu și alb, Maria Iacob utilizând puține culori în cazul acestor naturi statice, pentru a obține plasticitatea maximă a formelor reprezentate. Un loc aparte în cadrul creației sale îl ocupă peisajele rurale, amintindu-ne de anii copilăriei, de succesiunea anotimpurilor, care corespund vârstelor omului, de exoticele așezări arhaice, ce rememorează viața grea, dar plină de farmec, a străbunilor noștri. Case așezate într-o geografie aspră, pe pantele dealurilor, înconjurate de garduri sărăcăcioase, peste care clipa a lăsat urma sa ireversibilă, se întrec în picturalitate cu maiestuoase căpițe de fân, străbătând asemenea unor personaje, imaginile unui timp apus, care totuși continuă să existe, rememorând rădăcinile ființei noastre efemere. Nici detaliile citadine nu lipsesc din orizontul de abordare al artistei. Printre două clădiri, vorbind de ancestrala istorie a locurilor, lăcașul tainic al unei mănăstiri se proiectează pe fundalul unui relief montan, făcând din lucrare un exemplu de structurare compozițională după norme de școală. Cu aceeași plăcere, Maria Iacob abordează aspectele marine, detalii de golfuri care îi permit să se desfășoare prin gesturi plastice mai libere, în care tușele când ritmice, când alungite, induc sentimentul unei zbateri tacite a materiei terestre. Într-o abordare modernă a imaginii, Maria Iacob ne face să visăm prin accentul pe care îl pune pe forța culorii, cu ajutorul căreia călătorește în spații încărcate de frumusețe,  reconstruind formele lumii noastre cu mijloacele nedisimulate ale sensibilității sale.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă       

Florian Mihăilescu la Muzeul Municipal Călărași

                          -expoziția  „Voievozii”-

Florian Mihăilescu reconstituie imaginea pictată bizantină sub forma icoanei, dar și în datele unei interpretări personale, introducând sacrul în contextul actual al redefiniri lui, în funcție de preceptele artistului, care dorește să păstreze și factura religioasă, dar și nota unei interpretări care să o plaseze în contemporaneitatea neobizantină, ce permite artei canonice derogări de la regulă, cu condiția păstrării sentimentului transcendent. Expoziția „Voievozii” reface un întreg traseu mistic al spiritului nostru medieval, prin alăturarea unor simboluri, cuprinzând învățăturile „Erminiei”, dar este și posesoarea unor date stilistice academice, așezate sub semnul unei interpretări personale de către Florian Mihăilescu, pictorul care echilibrează  lumea sub cupola protectoare a spiritelor sfinte, a aripilor îngerilor, asimilate cu clopotele, care conferă ritm și rezonanțe profetice compozițiilor menținute în tonalitățile cromatice rafinate de albastru și griuri, pe fundaluri unde se profilează careiaje compunând crucile specifice veșmintelor arhierești. Efilați în spațiul compoziției, îngerii cunosc o abordare personală a temei, artistul dând măsura capacității sale de a stăpâni spațiul plastic și de a da subiectelor abordate conotații originale, păstrând semnificația  ambianței mistice. Mesajul direct asupra contextului social, desfășurat în paralel cu transformările iconografice și spirituale ale Evului Mediu,  îl regăsim în seria de lucrări grafice care evocă voievozii. Abordarea are la bază o mișcare giroscopată a structurilor compoziționale,  vizualizate de artist într-o imagine perspectivă de sugestie a calului și călărețului, caracterizați în laviuri modelate în funcție de lumină și umbră, cu o mare delicatețe a expresiei plastice. Într-o viziune modernă, Sfinții Mari Mucenici Gheorghe și Dimitrie, sunt înfățișați în libertatea gestului de a contura rolul lor activ în istoria creștinătății. Alături de grafică și icoană tradițională, Florian Mihăilescu utilizează și tehnicile mixte pe pânză de sac sau tempera cu emulsie de ou ori foiță de argint, folosite în contextul unor teme profane, legate ideatic de trecerea timpului și de existență. Ciclul „Voievozi”, „Clopotul”, „Liturghie îngerească”, „Izbăvire pe mare”, „Adâncul”, „Fragment”, seria „Ziditor”, iată câteva compoziții, reformulând conceptual și estetic discursul vizual al unui artist pentru care inclusiv pictura de șevalet rămâne un punct de autodefinire a spiritului său creator, lipsit de constrângerile vreunei direcții artistice, fie ea și bizantină. Florian Mihăilescu poate alegere orice tip de exprimare, pe care o poate adapta unor circumstanțe tematice și stilistice diferite, iar în expoziția de la Muzeul Muzeul Municipal Călărași, vedem un artist care poate trece cu ușurință de la un tip de interpretare vizionar la unul laic, fără a pierde nimic din semnificația religioasă, apropiată sufletului său armonios.

Ana Amelia Dincă

Pictorița Georgeta Atanasiu și sculptorul Constantin Rădulescu

-expoziție la Cercul Militar Național-

Sala „Rondă” a Cercului Militar Național găzduiește expoziția „Portal” a artiștilor Georgeta Atanasiu și Constantin Rădulescu, doi plasticieni pentru care abordarea imaginii într-un limbaj modern, cu valențe de interpretare libere asupra formei figurative,  evocă imaginea a două spirite identitare în zona picturii și sculpturii. Georgeta Atanasiu abordează cadre citadine, detalii vegetale și marea văzută prin ogivele unei vechi arhitecturi. Florile care se afirmă în splendoarea coloritului lor, sunt pictate pe armătura unui contur lejer, în trasee largi și gestuale, lăsând nuanțele să confere efecte picturale și expresivități, gestului artistic pe care îl descifrăm în pensulații, alternând pata de culoare cu juxtapuneri, care să particularizeze specia florală utilizată drept subiect. Afirmarea în plină pagină a corolelor și buchetelor descrise, pun în discuție preferința Georgetei Atanasiu pentru contrastele cromatice puternice, pentru sinteză și picturalitate, pentru acromatizări distincte ale câmpului vizual. Alături de acestea, peisaje citadine aflate în vecinătatea naturii, structurează lucrări în care observăm perspective și inserții geometrice cerute de componentele arhitectonice. Dacă de obicei, artista privește vechile clădiri din afară și pictează fațadele lor interpunând un arbore între aceasta și privitor, există și excepția în care Georgeta Atanasiu se plasează în interior, privind meditativ pe sub ogivele gotice, albastrul intens al mării, într-o compoziție echilibrată, închisă din punct de vedere structural. Problemele de alăturare a elementelor devin mai complexe în reprezentarea copacilor, priviți din diferite unghiuri, perspectiva fiind procedeul folosit pentru redarea profunzimilor. Grafiile crengilor sunt completate de tușe repetate de tonalități ce ritmează spațiul pânzelor. Uitându-se în sus de la rădăcina arborilor, privindu-i de aproape de la înălțimea ochilor săi ori cuprinzând ansamblul cu interes pentru armonia de ansamblu a tabloului, Georgeta Atanasiu se apleacă asupra principiilor de interpretare a realității, cu datele plastice și poetice ale unei naturi care îi provoacă simțurile.

Constantin Rădulescu poate fi definit drept sculptorul esențelor diferite de lemn (nuc, tei, cireș, stejar), ce pare a le fi sculptat cu multă ușurință, datorită supleții și contorsiunilor obținute, fineții și rafinamentului formelor definitivate tehnic și estetic,   într-un acord total cu dorința sa de a exprima imaterialitatea într-o structură palpabilă.   Volumele sale se elansează monumental  în spațiu, deși sunt reduse ca dimensiuni, dar maiestuoase prin plasticitatea intrinsecă a variatelor expresii și simboluri conținătoare. Filosof prin însăși abordările ideatice, lucrările sale fac referiri la fațetele existenței („Întrepătrunderi”, „Dualitate”,„Ascensiune”),  la trecerea clipelor („Fractura timpului”, „Un fluture pe lampă”, „Fluture”), făcând trimiteri în istorie („Războinicul”), spre alte civilizații exotice („Egipteanca”), dar ocupându-se și de relevarea sinelui („Maternitate”, „Scrisoarea”), precum și de transformarea perpetuă a materiei („Geneză”, „Metamorfoză”). Constantin Rădulescu, punându-și întrebări asupra eului, descoperă  morfologii, ce sintetizează prin modalitatea  de abordare sentimente, emoții și trăiri directe asupra temelor selectate, pe care încearcă să le construiască mental, relaționând idealitatea cu realitatea, recognoscibilul cu nonfigurativul. Tăieturi care creează spații, spirale și sfere, contorsiuni ale lemnului, evidențiind stăpânirea materialului de către artist, se află în contrapondere cu plinuri și goluri, cu greutatea maselor de materie sculpturală, dar și cu ochiurile de lumină ritmate prin repetitivitatea tensiunilor plastice, variate, dar consonante. Fiecare lucrare este diferită de cealaltă, nu numai prin cromatica impusă de textura lemnului, ci prin găsirea unor soluții tridimensionale, care ne arată un discurs artistic, adecvat conceptului de la care sculptorul a pornit.

Ana Amelia Dincă     

Galeriile „Sabion”, „Grădina Maicii Domnului”, expoziție de icoane pe lemn și pe agat, semnată de artistul Valeriu Stoica

Sfântul Augustin spunea că „mântuirea este numai lucrarea harului”. O astfel de mărturisire ne face și pictorul Valeriu Stoica în expoziția „Grădina Maicii Domnului”, un omagiu adus celei Născătoare de Dumnezeu în icoane, tripticuri și polipticuri (panouri formate din trei sau mai multe componente, fiecare evocând imaginea unui sfânt), realizate pe lemn pregătit după vechile tehnici bizantine. Lucrările au ancadramente de lemn sculptate manual, cu motive decorative ce ne duc cu gândul la arta noastră populară, dar și la frumusețea iconostaselor din  bisericile medievale din Țara Românească. Așezate pe șevalete și parietal, având dimensiuni reduse și prețiozitate prin minuția execuției, icoanele lui Valeriu Stoica ne determină să pătrundem cu gândul în spațiul celest, acestea făcând legătura între lumea pământeană, plină de contradicții, și cea spirituală, pură, de care are nevoie sufletul fiecăruia dintre noi. Tocmai acest sentiment al dumnezeirii reușește artistul să ni-l transmită în „Cina cea de taină”, „Fecioara cu pruncul”, „Grădina Maicii Domnului”, polipticul „Deisis”, „Înălțarea”, câteva dintre imaginile sacre, expuse la Galeriile „Sabion”, magazin de bijuterii care promovează fenomenul artistic contemporan. Dorința de diversitate plastică a lui Valeriu Stoica se observă în compozițiile în care suportul icoanelor nu este preparat după criteriile clasice, în jurul personajelor sfinte, lăsând să se întrevadă esența lemnului, care pune în evidență tonalitățile delicate ale portretelor, având lumină divină ce se revarsă asupra îngerilor, arhanghelilor și sfinților importanți ai creștinismului.  O notă aparte a expoziției o conferă chipurile pictate pe agat, dungile colorate diferit ale mineralului de cuarț, punând în evidență nuanțele figurilor, realizate și acestea după normele „Erminiei bizantine” a lui Dionisie din Furna,  manual al zugravului de pictură religioasă, cuprinzând regulile specifice acestui gen artistic, urmate și de Valeriu Stoica, cel care, uneori, are dorința de a aplica nuanțe mai accentuate, alături de culorile terne și de a compune modern imaginea pictată pe agate. „Cununa de spini”, „Pantocrator”, ”Brâul Maicii Domnului”, „Iisus copil”, „Maica Domnului”, sunt așezate în vitrinele cu bijuterii ale galeriei, completând nota de culoare a acestora, ele însele adevărate opere de artă. 

Dincă Ana Amelia