Salonul de primăvară, Muzeul Dunării de Jos,  Călărași, 2020

Și ediția din anul acesta a readus în spațiul Muzeului Dunării de Jos, artiști care s-au reîntors aici cu lucrări recente și cu un suflu de noutate tematică și stilistică,  observat la o privire sumară asupra exponatelor.  Fiecare a dorit să etaleze compoziții cu anumite mesaje, legate de frumusețea lumii în care trăim, pe care nu o cunoaștem deplim, dar pe care am putea-o descoperi prin intermediul imaginilor. Astfel, cu aceleași delicate pensulații, Irina Otilia Anastase a realizat un peisaj, într-o perspectivă cromatică ce evidențiază două planuri convergând în profunzimea tabloului.  Griuri colorate cu tente de albastru, negrul și brunul, albul implică atmosfera unei furtuni, tensiunea aerului ce metamorfozează culorile mării și cerului, creând un cadru de meditație mistică. Având o manieră abstractă de reprezentare, artista reușește să scoată în evidență trăirea personală în fața unei naturi imprevizibile și supusă divinității.  Aplecare spre natura statică rămâne încă o preocupare curentă pentru tânărul George Iulian Bădițescu, gestul dezinvolt, formele elaborate într-un colorit accentuat, ocupând întreaga suprafață a hârtiei. Tehnica temperei îi dă posibilitatea să obțină efecte transparente, dar și mase de culoare abundente, alternanța dintre închis și deschis, fiind subordonată formelor. Mirabela Bedereagă expune o lucrare abstractă, un elipsoid de rotație, a cărei greutate cade în registrul inferior. Părând a pluti într-un ocean, forma are transparențe în partea jos, suprafața luminoasă pictată în oranj și alb, devenind complemetară cu albastrul, așezat în simetrie. Antinomiile lumii sunt evocate aici într-o interesantă modalitate de etalate, lucrarea demonstrând că artista poate practica și alt tip de expresie plastică, după ce aceasta ne obișnuise cu figurări ale realului în notele unui desen aproape fotografic. Valerie Blanche continua să experimenteze elemente relaționate cu sfera subconștientului, pe care le trece prin filtrul abordărilor accidentale ale tratării culorii pe pânza, ce pare un cumul de osmoze ale materiei în permanent zbucium. Verdele, albastrul și roșul detaliază structuri microscopice, omozate într-un amestec plin de culoare. Artist vizual cu specializarea sticlă, Maria Bogatu Măncianu surprinde la fiecare apariție expozițională prin metaforele plastice neașteptate în alăturarea de materiale diverse. De data aceasta, utilizand ceramic drept suport al unei inflorescențe, folosește sticla ca centru de interes, ca nucleu al unei structuri vegetale, care ne atrage atenția nu numai prin echilibru și cromatică, dar și printr-un anumit modelaj al suprafeței, care îi confer lucrării o frumusețe în plus. Maria Bogatu Măncianu este membru titular al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala București, secția Arte decorative și își desfășoară activitate artistică prin participări la expoziții naționale de profil, dar la saloanele de la Călărași, orașul unde trăiește. Bianca Bratu rămâne apropiată de zona florală, reprezentările acesteia fiind pline de culoare și poezie, creanga înflorită expusă abundând de tonalități ce pun în evidență subiectul plastic al tabloului. Gabriela Iuliana Apostol face eforturi în a descifra drumul greu al creației plastice, fiind atrasă de portret și de natura statică. Tratând într-o acuratețe elegantă subiectele, în dorința de a ne trasmite forța culorii și a liniei, cu ajutorul cărora zămislește aspect figurative, tânăra aspirantă la descifrarea tehnicii acuarelei, evoluează cu fiecare expunere.
Cristina Georgescu își îndreaptă căutările spre datele vizuale ale civilizației Gumelnița, de unde preia obiecte pe care le pictează, aducând în contemporaneitate o lume dispărută, ale cărei reminiscențe le regăsim în muzee și în creația unor artiști, dornici de a descoperi date inedite ale unor forme simbolice. De la un desen simplu, la unul mai complex, de la culoarea închisă spre ecleraje, redând un sentiment de bucurie, Cristina Georgescu descoperă expresivității, dând o  identitate modernă subiectelor tratate. Lucrarea „Axis Mundi” a lui Claudiu Victor Gheorghiu este un colaj foto realizat în 2018, cu lucrări pictate în perioada 1994-2018, multe dintre ele la sugestia mentorului și îndrumătorului său, maestrul Paul Gherasim (1925-2016). Lucrarea are 280 x 100 cm. Icoanele reprezentate în acest colaj sunt premii ale artistului în Italia, dar și lucrări care se găsesc în colecții private cunoscute din Elveția și Italia: Scaglione, Farloni, Brozzi etc.  Claudiu Victor Gheorghiu este membru titular al Asociației Filială Artă Plastică Religioasă și Restaurare a U.A.P. din România, consilier media și al CD al AFAPRR și membru al Consiliului Director al VISARTA. Pictorul Victor Grigore nu se abate de la tematica portretului, însă caută să-și diversifice tehnicile și expresiile, care sunt întotdeauna relaționate cu misterul ființei feminine, cu beatitudinea și frumusețea interioară, încercând prin supradimensionarea figurilor să inducă puterea gândului, forța nebănuită și benefică, pe care energiile interioare le pot transmite în jur. Plasticitatea picturii lui Victor Grigore rezultă din panoramarea vastă a figurii, din atenția acordată juxtapunerilor de culoare, din respectarea caracteristicilor anatomice ale feței. Analizând pictural și podoaba capilară, creând o unitate armonioasă a spațiului bidimensional, artistul se remarcă, pe orice simeză, printr-o amprentă vizuală particulară. Păstrând tehnica icoanei pe sticlă, Adrian Grigoriu rămâne adeptul acelorași materiale de exprimare, dar schimbă genul abordat. O delicată natură statică în nuanțe de roșu, galben, verde, ocru și gri, evidențiază exoticele lalele, monumental redate prin concentarea lor în centrul câmpului vizual. Acesta a surprins un moment de liniște în intimitatea căminului, când spiritual său contemplativ este cuprins de un moment de seninătate deplină.  Un artist foarte interesant, Florian Mihăilescu pornește de la dimensiunea sacrului pe care o conduce într-o interpretare modern. Ținând cont de preceptele artei bizantine,  acesta își înscrie compozițiile într-o dimensiune simbolică, așa cum se întâmplă  și cu lucrarea „Înaintea Bunei-Vestiri”, un sentiment al tanscendenței și al binelui, de care are nevoie omul. Portretul de copil deosebit de expresiv, numit „Bubu”, impune și de această dată calitățile sale de colorist și de redare a inocenței și purității copilăriei, prin reliefarea trăsăturilor fizionomice. Chipul are o dinamică a sa impusă de modul de a desena al artistului, care surprinde bucuria și frumusețea începuturilor. În intensități și transparențe impuse de potențele acuarelei,Petronella Milea pare a realiza un joc peisagistic, în cadrul căruia obține întrepătrunderi și laviuri închise și deschise de culoare, făcând posibilă imprimare în lucrare a unor sentimente de admirație ale artistei față de frumusețea naturii și față de multitudinea ei cromatică, surprinsă aici în tonuri reci, intense, ce contrapunctează petele de mai mică pigmentare. Diluțiile pe care le distingem creează o delicatețe a suprafaței, caracterizată de prospețime și spontaneitate. Compozițiile lui Carmen Pavel implică atenție în utilizarea liniei și culorii, ce metamorfosează țesături ale câmpului imagini, care construiesc forme umane, portrete, în ipostaze diferite, atenția fiind captată de filigranările decorativului și ale unor tonuri extrem de sensibil aplicate. Subiectul se concentrează în centrul tablourilor, acesta captând ochiul atent al privitorului. Și florile lui Mireille Popa au o undă de sensibilitate în corolele conturate prin pete ample de culoare, vasul în care sunt așezate fiind conturat prin traseul unei linii închise. Exprimarea este una clară, concisă, care vizează pura vizualitate. Proiectată pe un fundal organizat în trei trepte cromatice, Mireille Popa definește frumusețea unor structuri natural, pictogene prin însăți originea lor. Portretul expus de Grațiela Radu se remarcă prin spiritual de sinteză și prin jocul de planuri, contrazicând logica elementelor figurii umane. O paletă cromatică reținută și bazată pe complemetaritatea dintre ocru și un albastru grizat, face ca lucarea să fie armonioasă și plăcută privirii. O anumită fantezie traversează compoziția, posesoare a unor geometrisme și a unor suprafețe ample de culoare, presărate cu elemente florale decorative. Peste toate, unda unui suflu ludic proiectează această compoziție în zona unei expresii plastice depline.

Un nud feminin parietal din gresie,  a cărei structură amintește un covor de  fruze căzute toamna târziu, evocă un tip de formă vegetală, care îl preocupă pe  Silviu Ioan Soare, nu numai în definirea acestei compoziții numită „Silva”, ci și într-o serie de lucrări,  unde forma decorației este diversificată, dar rămasă în același registru al naturii. Cromatica în degradeuri a volumului conferă un efect de picturalitate piesei de ceramică, iar repetitivitatea simbolului frunzei imprimă o mișcare internă a compoziției deosebit de expresivă. O lucrare similară ca formă se află expusă la Salonul Național de Plastică Mică de la Brăila, dar se diferențiază de cea de la Călărași prin abordarea diferită a componentelor vizuale de pe suprafața volumului. Portretul lui Constantin Brâncuși pare o noutate în pictura lui Jimmy Stănescu, în sensul că acesta a realizat figuri umane în genul caricaturii. Însă stăpânirea datelor desenului îi permite să se exprime în orice tehnică a bidimensionalului. Asemănarea cu sculptorul român este evidentă, iar tușa fragmentată, repetitivă se desfășoară pe întreaga întindere a imaginii. Condusă spre tonalități terne, lucrarea se alătură unui foarte frumos peisaj de pe malul Borcei, o privire amplă, perspectivală dinspre Parcul Central din Călărași, în care încorporează din nou întreaga experiență a pictorului în ceea ce privește pictura în plein-air și acuitatea observației. Cîrstina de la Studina explorează universuri onirice, fie că sunt subacvatice, selenare sau terestre, tipurile de figurație  utilizate amintesc un expresionism abstract, în care detectăm tărâmuri fantastice, pictate în contraste de culoare alternate în goluri și plinuri, ce implică iluzia unui spațiu adânc, în care ochiul descoperă materia amorfă a universului, plutirea și labirinturile existenței.  Cîrstina de la Studina ne arată o lume necunoscută și misterioasă, cu un relief în care domină tonurile reci, punctate cu ocru, roșu și verde, atrăgându-ne atenția asupra capcanelor la care este supus omul care, cu toate acestea poate visa și îți poate  face viața frumoasă. Compoziția cu personaje a artistei Marlen Târcavu desemnează un spațiu dominat de o legitimitate a compoziției, de criterii de structurare care să marcheze monumentalitatea prin sinuozitatea corpurilor efilate, care cuprind întreaga pânză, desfășurându-se pe verticală. Rafinamentul cromatic, delicat, susținut în griuri și tente pastelate, în alăturări complementare și pensulație degajată, demonstrează vocația de coloristă a pictoriței, ușurința de a se exprima prin eleganța liniilor care mângâie trupurile, conferind o anumită grație prin curgerea ei,  prin mișcarea ondulatorie și elegantă a spiritelor feminine aflate în conversație.  George Themistius Tiliță are felul său de a reda imagini ale visului, personaje ireale, în culoare sau în creion. Lucrările lui au multă prețiozitate, iar cele în care desenul apare ca modalitate de reflexie asupra unei teme, dovedește acuratețe în analiza, cu ajutorul elementelor de limbaj plastic, a detaliilor de vestimentație,  a chipurilor în variate momente de conversație, ce devin scene cu valențe simbolice, unde caracterul grafic iese în evidență. Pasiunea, tristețea și bucuria sunt atitudini specifice tablourilor sale, care caută veridicitatea în firești evocări ale omului. Cornel Ursu Dobrogea utilizează structuri compoziționale ce reproduc cadre urbanistice ale orașului Călărași. Este ceva firesc pentru acest pictor care venerează locul unde trăiește, transpunându-l de fiecare dată cu multă pasiune. Un bun observator al citadinului, în toate anotimpurile, acesta ne arată de fiecare dată frumuseți ascunse ale urbei, aspecte ale vieții de zi cu zi, redând deseori scene ale cotidianului printr-o fotografiere mentală, pe care îl reprezintă cu exactitate prin desen și cu un aer romantic, în ceea ce privește culoarea. Brațul Borcea este întotdeauna o temă des întâlnită în creația sa, acesta surprinzând diferite momente ale zilelor și ale iernii. Un portret care atrage atenția, nu numai prin colorit și dimensiunea pânzei, ci și prin modul de reperare al luminii și umbrei, prin felul în care figura a fost neutralizată de fondul închis, este portretul lui Iisus, aparținând lui Florian Vâlsan.  Desfășurarea cu lejeritate pe o suprafață de exprimare amplă, i-a permis să traseze tușe mai libere și pete de culoare, care să puncte principalele trăsături ale chipului. Compozițiile artistului, realizate în ultima perioadă, sunt pictate în acrilic, Florian Vâlsan fiind prezent în expozițiile de grup de până acum, cu lucrări în acuarelă, dar cu aceeași tematică a portretului. Intrând în caracterul personajelor sale, prieteni, cunoscuți sau personaje de film, acesta nu a neglijat niciodată amănunte care dau o savoare deosebită fizionomiilor. În evocarea lui Iisus, Florian Vâlsan a reușit să surprindă starea interioară, de meditație, în același registru de Pop art, așa cum l-am descoperit la expoziția „Eternul  feminin”. Aceștia au fost expozanții „Salonului de primăvară”, ediția 2020, plasticieni cu identități vizuale foarte interesante și diferite, căutând un anumit grad de originalitate și de reperare a unor noi expresivități. Și subiectele tratate au fost inedite, demonstrând că fiecare artist este un creuzet în care descoperim nebănuite spații imaginare.

Ana Amelia Dincă

Vasile Mureșan Murivale, „Anemonele singurătății”, la Art Yourself Gallery

Anemonele sunt epicentrul vieții sale lăuntrice, imagini remanente ale experiențelor vizuale, amintiri din Arcalia natală, care îl urmăresc și astăzi, când se înconjoară de tot felul de flori, pentru a-i suplini absența naturii și pentru a-i alunga singurătatea. De aceea tristețile și gândurile lui au devenit mai luminoase, iar această aură interioară face să strălucească suprafața tablourilor cu anemone, care mai de care mai interesante, repetitive și totuși, nu. Dar, sub pretextul iluziei de a picta anemone, Murivale face un exercițiu cromatic liber, pornind de la un subiect figurativ, care rămâne recognoscibil pe parcursul numeroaselor sale variante, pendulând între evocarea plastică a expresiei senine a artistului, ce animă compoziții pline de sevă cromatică, și latura reflexivă, exprimată în lucrări ponderate tonal. Lumini abia licărind sau desfătându-se în alb, roșu, albastru, galben ori violet, nu se transformă în maniera prin care artistul modelează forma, ci vin dintr-o îndepărtată stare a sa, pe care o regăsim în deformări, stilizări și interpretări, în antinomii morfologice, creând focare vizuale formate din spații tratate variat din punct de vedere cromatic. Ecranând în planuri aleatorii suprafața bidimensională prin intermediul suprapunerilor și al instrumentelor sale de pictat, care sunt diverse, pictorul face posibilă apariția unor sonorități din alăturarea ductului incisiv al unor conture și din exaltarea nuanțelor. Invariabil, lucrările sunt alcătuite din sugestia unui vas, devenit o pată de culoare imponderabilă, tridimensională sau aplatizată, și florile care dau vibrația intrinsecă a compoziției, preluând dinamica lucrării, chiar dacă ele ocupă un spațiu redus ca întindere, uneori. Alteori , acestea preiau echilibrat registrul superior, greutatea lor  revărsându-se spre privirea noastră și sprijinindu-se pe axele trasate cu negru ale vasului imaginat. Petale multicolore, jocul de  planuri prin care creează un ceremonial al plăcerii de a picta, îl fac pe Murivale un pictor sintetic, minimalist și gestual, tratând într-o savoare cromatică specifică lui, câmpurile de culoare  imprevizibile și stranii, încărcate de plasticitate și poezie. Starea primordială, încremenirea și neliniștea, prezența și absența materiei, fluidul și lichidul, eternul și efemerul, lumina și întunericul, le regăsim aici, în anemonele singurătății, tratate expresiv, cu spontaneitate și chiar dezinvoltură, întreaga încărcătură emoțională făcându-l pe artist să rămână el însuși, chiar dacă,  asimilând reminiscențe din pictura cu anemone a lui Ștefan  Luchian și a lui Henri Matisse, s-a uitat în treacăt și la stilul lui Andy Warhol, fără a rămâne ancorat în vreun tip de estetică, nepotrivită libertăților lui vizuale.

  

Ana Amelia Dincă

Un reușit salon de caricatură, în spațiul Pizzeriei Bya din Călărași

Pe 22 februarie s-a deschis la Pizzeria Bya expoziția de caricatură „Dragobeți și Dragobete”, în cadrul căreia au expus artiști călărășeni și bucureșteni. Aceasta este cea de a doua ediție desfășurată într-un spațiu neconvențional cu tematică legată de sărbătoarea dragostei la români. Anul trecut, Victor Grigore și Jimmy Stănescu, promotorii acestei manifestări artistice, au etalat aici o serie de portrete, unele având caracter umoristic, reprezentând grafică și caricatură, titulatura „Actori și roluri”, fiind sugestivă pentru expoziția din 2019, la care au participat mai mulți invitați, practicanți ai altor genuri artistice. Și anul acesta, expozanții sunt numeroși, tehnicile și mai diverse, iar stilurile reflectă plăcerea de desena, prin utilizarea unor expresivități, care să cuprindă o arie bogată de identități creatore. În lucrările lui Victor Grigore, chipurile abordate înseamnă menținerea ținutei academice de tratare a portretului după norme clasice, uneori apărând o ușoară atitudine de ridiculizare (Mitică Popescu), alteori  culoarea menținând notele trăsăturilor biologice ale modelului (Charlie Chaplin, Clint Eastwood). Figura umană face parte din preocupările sale permanente, experiența în ceea ce privește anatomia facială și observarea particularităților fizionomice, fiind concretizată în sfera picturii de șevalet.  În alt punct imaginativ, se află grafica satirică a lui Mihai Gabriel Boboc din București, inspirată din viața politică, din sfera socială și din frumoasele întâmplări amoroase ale oamenilor. Acesta denotă o fină observație a situațiilor umoristice cotidiene, cărora le conferă un plus de savoare prin capacitățile interpretative, alăturând culoarea unei grafii ce implică nu numai desenul, cu ajutorul căruia reușește să întărească mesajul direct, pe care dorește să îl transmită privitorului. Admirabila caricatură a lui Stefan Mihăilescu Brăila, semnată de Jimmy Stănescu se alătură sarcasmului pe care îl descoperim în tratarea umoristică a lui George Mihăiță sau a evocării lui George Bacovia, reprezentarea acestuia din urmă rămânând aproape de redarea portretistică. Caricatura, grafica satirică și portretele umoristice, în care îi descoperim actori și personalitățile ale istoriei, ale culturii locale și naționale, (sculptorul Constantin Brâncuși, președintele Vladimir Putin, compozitorul și interpretul Tudor Gheorghe, activista Greta Thunberg), dar și figuri implicate la modul hilar în situații necorespunzătoare statutului lor (cântăreața Irina Rimes), sunt realizate în creion clasic, cărbune, tuș, pastel, evocând un artist talentat, cu preocupări susținute în aria acestui gen artistic. În lucrările lui Florian Vâlsan apare o anumită volumetrie, personajele dând iluzia unui static sculptural prin modul personal în care autorul utilizează cărbunele, actori John Wayne, Humphrey Bogard, Kirk Douglas, având o anumită greutate a detaliilor, o accentuare vizibilă a caracteristicilor, cu insistență asupra bărbiei, pe care o alungește și o maximizează sau o implică într-o iluzorie exprimare tridimensională. În evocarea întemeietorului sculpturii moderne, Constantin Brâncuși, Florian Vâlsan se oprește  asupra plasticității podoabei capilare, asupra bărbii și mustății, desenând variat cele trei componente, specifice, în planurile cărora caută expresivități.  Cornel Ursu Dobrogea și-a adaptat exponatele la tematica sărbătorii românești a Dragobetelui, unde a prezentat panouri cu 12 caricaturi realizate în tehnica ulei, cariocă, colaj, partea de grafică fiind susținută de un desen clar, degajat. Textele inserate stârnesc zâmbete și sunt relaționate cu timpurile recente, atât politic, cât și artistic: „Dacă, în vremurile moderne, cineva pictează naturi statice, se poate numi postmodernist?”.  George Iulian Bădițescu, elev în clasa a XI-a la Liceul Pedagogic din Călărași, clasa de arte plastice, o caricaturizează pe Angela Merkel, cancelarul federal al Germaniei, speculând suportul lucrării, conturând prin câteva trasee gestuale fizionomia, cu suspansuri plastice în anumite zone ale lucrării. În alt registru figurativ se situează Petronella Milea.  Portretul lui Constantin Brâncuși uitându-se insistent la Domnișoara Pogany sau Cupidon lovind cu săgeta persoanele de vârsta a treia, evocă modalitățile autoarei de a se exprima în diferite registre umoristice. Alexa Petre așează pe simeze un tablou de mici dimensiuni, în cariocă, pornind de la un banc sec care sugerează dialogul dintre „cireșica fată” și „cireașa băiat”. Aceasta a debutat în anul 2019, alăturându-se grupului de artiști de la Călărași. Cele două chipuri feminine  realizate de Eva Stan și Clara Stan alternează spațiul colorat cu cel liber, grafiile schițelor lăsând la vedere modalitatea de concepere a compozițiilor, ce par a fi autoportrete. Dialogul dintre elementele de limbaj plastic îl regăsim și la Gabriela Apostol. Figurile lui Traian Băsescu și  Jimmy Stănescu sunt evocate expresiv, în date generale, deosebit de relevante pentru trăsăturile definitorii ale modelelor, dar cu note caricaturale, obținute prin exagerarea trăsăturilor. Teodor Florea se află la un debut la o manifestare de caricatură. Copil fiind, are capacitatea de sinteză evidentă în portretul reprezentându-l pe Charles Chaplin. O compoziție eliptică, cu minime accente detaliate în zona pălăriei și a mustății personajului, alternantă cu zone de respiro și accente de verde și negru. Aceștia au fost expozanții expoziției Dragobeți și Dragobete, o frumoasă reușită a organizatorilor, a  participanților cu experiență, dar și a celor aflați la început de drum, toți dând savoare manifestării, prin lucrările adaptate la contextul expozițional sau la situații pline haz, pe care le descoperim în fiecare zi în jurul nostru. Felicitări Pizzeriei Bya,  pentru susținerea artiștilor plastici călărășeni!

Ana Amelia Dincă

Re-Conectare”, expoziție Rodica Benintendi, Muzeul Literaturii Române, luni, 16 martie, ora 19,00

Respingerea modelelor comportamentale abuzive face parte din conceptul de pornire al expoziției „Re-Conectare”, semnată de Rodica Benintendi. Pictura sa este un protest împotriva agresiunii asupra femeii, cu o trimitere profundă spre ideea de eliberare din limitele introvertirii și ale traumelor psihice, care determină închiderea în sine a ființei, în urma unor constrângeri inadecvate statului de om. Pledând împotriva violenței domestice, artista respinge ideea de superioritate fizică, afirmându-și puterea sa interioară, delicatețea și spiritul solar, printr-un colorit vivant și epatant, dar și printr-un mesaj implicit. Comportamentele distructive sunt înlăturate de artista, din a cărei pictură deducem faptul că frumusețea, iubirea și binele sunt cele care ar trebui să domine lumea, iar frustrarea, care se transformă în brutalitate, să fie înlocuită de infinitele fațete ale frumosului. Trăind într-o lume unde conotațiile fărădelegilor merg până la cruzime, de la brutalitate ajungându-se la crime și războaie, plasticiana redă complexitatea uneori imperceptibilă a confruntărilor dintre femeie și lumea din jurul său, fiind nevoită să anulează afirmarea imperativă a sublimului. Însă, în dorința de a fi ea însăși,
Rodica Benintendi nu renunță la visul de a fi fericită într-o lume disonantă, reducând tensiunile din jurul său, de la nivel biologic, psihologic și social, prin gestul lipsit de constrângeri, permis de mijloacele picturii. Aceasta se îndepărtează de stare negativă a contemporaneității sale, îndemnându-ne să ne apropiem de natură în toată complexitatea sa, înțelegând aici asocierea ditre energiile terestre și cele cosmice, liantul dintre cele două dimensiuni fiind noi înșine, prin capacitate de a da sens existenței, de a modifica în bine fiecare zi, prin credința în adevăr și într- un principiu superior dominant.
Un dintre lucrările doamnei Rodica Benintendi se numește „Per aspera ad astra” (pe căi anevoioase se ajunge la stele), expresie ce apare în versetul 437 al tragediei „Hercule furios” de Seneca, semnificând efortul care trebuie depus de noi, pentru a atinge idealul. Imaginea reprezintă un personaj feminin dominant, sub forma unei victorii cu aripile deschise, acoperind și protejând sufletul delicat al femeii și feminitatea însăși. Aceste atribute ale sufletului sunt codate, pentru că nu orice muritor are acces la purificarea deplină a spiritului, cea care facilitează calea spre autocunoaștere și autodefinire. Tânăra întruchipând o zeitate care cuprinde lumea cu aripile sale extinse pe întreaga suprafață a pânzei, este plasată asemenea unei cruci, echilibrând compoziția și armonizând cromatic contrastele care animă spațiul bidimensional. Sistemul de semne convenționale atașate fondului ne ghidează spre descifrarea lăuntricului artistei, o destinație vizibilă, dar totuși inaccesibilă. Perfecțiunea lumii este sugerată de personajele feminine, aflate sub protecția unei aripi, corespunzând celor șapte planete și celor șapte zile ale săptămânii, Rodica Benintendi asimilând viața cotidiană imperfectă cu zona astrală a destinului , care ne ajută să ne desăvârșim. Acest fel de plenitudine se subsumează în
corespondentul masculin/feminin, relevat într-o frumoasă compoziție, unde picturalul se alătură decorativului. Aceasta pare a fi un autoportret în care artista se dezvăluie ca o entitate extrem de ancorată în puterea sa de a-și depăși condiția, de a fi în comuniune cu sinele și cu universul. Portretul bust al unei tinere, în atitudine de orantă, cu brațele ridicate la cer, întâmpinate de mâinile unei forțe supranaturale, evocă transcendența și prin aceasta, drumul spre descoperirea libertății. O stare de trăire spirituală, recurentă în pictura Rodicăi Benintendi, lizibilă în modalitățile de interpretare a ochilor deschiși, înfruntând lumea, lăsând somnul interior și meditația să releve starea de căutare a eului, de comunicare cu puterea universală la care artista se re-conectează energetic, ori de câte ori simte nevoia unei noi punți spirituale. Acest tip de introspecție nu este aleatoriu. Experiența și întâmplările existențiale au determinat-o să înlăture răul și să caute modalități de a redeveni ea însăși, pictura și mesajul demersului ei, fiind zonele de terapie prin intermediul cărora gândirea sa, concomitent cu trupul, renaște întinzându-și tentaculele dincolo de limitele obișnuite. Aceste idei sunt susținute de figurarea unei amulete, sub forma crucii egiptene, reprezentare a nemuririi, deseori văzută în mâinile faraonilor. Delicate nuanțe de albastru, cu accente de roșu, amintind fluxul sanguin și viața, sunt dispuse sub forma moleculelor, descriind câmpuri decorative și înlănțuirea elementelor lumii. Pendulând între Yin și Yang, în statornicirea unei jumătăți ideale, care să o completeze și să –i dea impulsul unității absolute, pictorița, prin forța sa interioară, lasă în urmă suflul negativ al viețuirii, puterea minții sale transgresând pozitive spații imaginare. Această descătușare apare și în alte lucrări ample, presărate cu încrengături vegetale și siluete supuse unui timp anacronic. Nelipsită este marea și teritoriile multiplicate și suprapuse, adâncimile lunecoase și neștiute ale apei, ce ascund tainele de nepătruns prin a căror sugestie Rodica Benintendi amintește fragilitatea și delicatețea femeii, caracteristici care, deși opozabile durității altor forțe, pot face oricând o alianță cu acestea, readucând în noi starea de beatitudine și splendoare. Concluzionând, artista pledează pentru valorile reale ale existenței, pentru lumina fermecătoare a fiecărei clipe, din care violența, în toate formele ei, trebuie definitiv eliminată.
Ana Amelia Dincă,
critic de artă

Expoziția „Trei”, Aurel Bulacu la Centrul Artelor Vizuale/ Galeria Căminul Artei/etaj

Aurel Bulacu reformulează anatomia feminină după datele imaginarului, după principiile deconstrucției formei, păstrând reperele corpului, astfel încât să descoperim elementele inițiale proiectului său vizual și sensul libertății absolute, pe care artistul îl relevă în sinteza aflată într-o evoluția firească  a experienței  artistice. În cadrul acestei expresii degajate, de punctare a unui fantastic original,  modern și totodată actual, intruziunea supranaturalului și a inexplicabilului,  camuflează psihismele interioare ale artistului, vizând iraționalul și datele subconștientului. Relația imaginilor cu nașterea lumii, în toate înțelesurile metaforice, cu transformările unei structuri care consolidează și realul, și ficționalul, și mitologicul, ne arată ce poate face percepția unui artist dintr-un subiect care a traversat secolele istoriei artei și care va fi mereu izvor nesecat de interpretări. Fantezia plastică a lui Aurel Bulacu pornește de la raportul masculin/feminin, putere/ascendență, de la dihotomiile cunoaștere/noncunoaștere și vizibil/invizibil.  Între aceste limite, acesta a ajuns în mod firesc la o asemenea abstragere ideatică și plastică , concentrând în datele stilului său un întreg univers poetic, tributar experiențelor sale de om și artist: sparge regulile, ajunge la esență, face posibil ca feminitatea să coabiteze cu estetica urâtului în senzațiile optice de straniu și imprevizibil și cu sublimul în voluptatea trupurilor stilizate. Antitezele sale ne propun un artist emergent, oscilând între gravură și pictură, între dualitatea dintre figurativ și nonfigurativ, fără a produce fisuri stilistice în propriul orizont vizual și fără a încălca repere ale compoziției plastice  prin preluarea și interpretarea unui subiect recurent în istoria artei, pe care Aurel Bulacu îl metamorfozează trecându-l din stadiul său primordial de structură amorfă, cu valențe arhaice, într-o configurație aparținând  tendințelor contemporane.  Iluzia formei și  a lumii, dedublarea eului și construirea unei ordini mentale, în care intenționate incompatibilități biologie devin condiția necesară de armonizare a compoziției, peste care se suprapune intruziunea tensiunii emoționale și aparenta ruptură de datele realității,  face posibil ca fiecare lucrare să pară a materializa conceptul diferit al unei idei legate de feminitate. Unele compoziții au discrete tangențe cu estetica dizgrațiosului, altele cu „primitivismului artei moderne”, o parte dintre acestea având o fantezie imaginativă tributară  sintezei depline a formei, variat tratată în modalitatea destructurării ei de către Aurel Bulacu.

Ana Amelia Dincă    

Salonul Național de Plastică Mică de la Brăila, ediția a XXI-a

Un salon de o asemenea amploare, care explorează fenomenul artistic al unui spațiu cu vechi tradiții academice și moderne, adaptate la tendințe europene și la transformări ce vizează o continuă efervescență creatoare în rândurile plasticienilor de pe întreg cuprinsul țării, nu se dezice nici anul acesta de ținuta estetică elevată și de participarea unui număr impresionant de artiști. Pictori, graficieni, sculptori, designeri, fotografi, scenografi, ceramiști, tapiseri, artiști multimedia, întregesc un registru vizual structurat pe datele filosofice ale  efemerului și fragilității, ale frumosului etern, ale diversității tehnice și stilistice, statornicind perene principii plastice cu viziunile lor identitare, parcă aceleași și mereu altele, prin variatele expresii în drumul nestăvilit de a se redefini și de a-și  cuceri redutele nebănuitelor libertății interioare. Deschizând lumi în aceste creuzete prețioase, aparținând plasticii de mici dimensiuni, Salonul Național de Plastică Mică de la Brăila, aflat la cea de a XXI-a ediție, are o valoare incomensurabilă având în vedere faptul că într-un singur loc, aproximativ 400 de artiști, doctori în arte plastice, profesori universitari în București, Iași, Timișoara, Cluj- Napoca, Oradea, formați în  școli artistice diferite și cu strălucite cariere la nivel național și internațional, se alătură generației tinere ca înaintemergători, ca exemple de consecvență și dăruire față de această meserie vocațională, ambiguă pentru unii și ca o piatră de hotar pentru cei aflați în nucleul ei provocator. Cu multiple valențe și motive de a exista într-o contemporaneitate fără repere, în care creația plastică a rămas să ia pulsul mentalității societăți, cele 20 de ediții de până acum, au promovat și generațiile de artiști tineri, aspiranți la porțile unei glorii uneori utopice, alteori obiective și trecătoare, rămânând ca nici ediția din acest an să nu fie lipsită de plasticieni aflați la început de drum. Recomandați de maeștrii lor drept reale talente, care întregesc admirabilul tablou al breslei profesioniștilor  expozanți la Salonul Național de Plastică Mică, o parte dintre aceștia sunt încă masteranzi sau absolvenți ai învățământului artistic superior, ce au ocazia  să își evalueze rezultate muncii lor de până acum, în cadrul unei expoziții de o asemenea amploare. Cu toate acestea, majoritatea participanților sunt membri ai Uniunii Artiștilor Plastici din România, manifestarea de la Brăila coagulând în jurul ei artiști de referință ai fenomenului plastic de la noi, care își identifică anii biologici cu cele două decenii de participare la ampla expoziție. Un cuvânt special  datorăm promotorului acestui salon, domnul Gheorghe Mosorescu, președinte al Filialei U.A.P.R.- Filiala Brăila, pentru aducerea laolaltă a sute de artiști plastici, care mențin încă viu nobilul obicei al revederii anuale, întâmplat prima dată în  1999. 

Ana Amelia Dincă

Expoziția „Trei”, Horia Cristina la Centrul Artelor Vizuale/ Galeria Căminul Artei

Tema zidului este o inserție a memoriei artistului în spațiul pictural, un detaliu plastic devenit nonfigurativ și motiv de popas asupra datelor senzoriale, pe care Horia Cristina le transferă într-un bidimensional palpabil și vizibil, cu asperități și structuri rezultate din tehnica aplicată. Înlăturând forma, acesta permite unor culori încărcate de prezența materiei fizice să fie limite între prezent și trecut, între ascundere și dezvăluire, între lumină și întuneric. Artistul își pune sufletul pe tapetul pânzei sale, lăsându-și descoperite sentimentele contemplării, puterea de înțelegere a neantului, care se află și în el, și în noi, făcând o comparație între duritatea zidurilor și clipa efemeră, ambele aflate la intersecția vremurilor trăite, dar și a celor care vor urma. Această barieră tranșantă, semnificată de zid, un obstacol impenetrabil, devine la Horia Cristina o carapace protectoare care ascunde, separă și protejează, fiind conținătoarea unei experiențe umane, aflată dincolo și dincoace de acest cadru concret și, în același timp, intangibil. În câmpul cromatic, nimic nu deranjează privirea, totul devine calm, liniștit, metaforic. Planul aplatizat al compozițiilor pune în discuție un univers fără limite, o extindere a trăirii artistului și o prelungire nemărginită a emoției sale în extremitatea cadrelor tabloului, care permite fluxului energetic să îi depășească marginile. Absența formei, permite luminii să curgă intermitent, să întâmpine zone umbrite prin sugestii obținute din griuri discrete și extrem de rafinate, printre care descoperim un cumul de energii desfășurate pe verticală și orizontală, implicări ale gestului direct al pensulei, urmat de suprapuneri ce lăsă să se întrevadă o structură grafiată, într-un ritm de plasticități, determinând inflexiuni de culoare, diferențe de texturi, în spațiul vibrant al tabloului. Evident că o astfel de abordare poate fi ambiguă, chiar ermetică, însă luminozitățile, suprafața degajată a lucrărilor, elasticitățile stărilor conținute, venite dinspre artist, în sensul impresiei avute la un moment dat în fața peretelui unei case arhaice, arsă de soare la Sulina, ori în arșița citadină a Bucureștilor, unde umezeala ploii sau aerul răcoros al nopților de vară sunt prezente în simțurile și în amintirea artistului, refăcând trasee ale trecerii timpului peste noi, prin fragmentare memoriei citadine și rustice, identificată cu însăși viața noastră. Horia Cristina sistematizează suprafața bidimensională prin realizarea asperităților pânzei, pe care dorești să le atingi. Exprimarea concisă și totuși trăind puternic în expresia ei coloristică, stratificarea planurilor, combinațiile imagistice mereu diferite, mereu proaspete în strălucirea diurnă și în misterul nocturn, dau concretețe unei perspective vizuale indescriptibile la prima vedere, prin traseele directoare ale tușelor  sau liniilor inserate în pagină sub forma unor careiaje grafice. Impactul orizontului inspirațional imediat asupra  pictorului face posibil un întreg registru  imaginar, sugerat prin simple gesturi mai hotărâte sau mai lejere, care unduiesc pensula în direcții diferite, păstrând încărcătura bucuriei de a picta, așa cum o percepem în traseele de culoare aliniate sau aplicate după reguli, pentru că și pictura abstractă are rigorile ei, Horia Cristina încercând să sugereze o ordine și o sonoritate reținută a spațiului nonfigurativ, vorbindu-ne prin demersul său creator, despre zone ale meditației și contemplării.

Ana Amelia Dincă

Expoziția „Oglindiri”, Galeria „Metopa” a U.A.P.R. -Filiala Pitești, 2 martie-22 martie 2020

-expun: Mirabela Bedereagă, Cîrstina de la Studina, Nicoleta Liciu Gribincea, Lucian Liciu-

Fiecare artist are felul său de a fi și a picta, oglindind pe pânză stări trăite și subterfugii de dincolo de vizibil, prin încercări atipice de a transfera  emoția interioară spre un spațiu exterior. Exprimându-și dominantele spiritului și credințelor într-o atitudine de revoltă sau de retragere în matca unui imaginar salvator, expoziția artiștilor Mirabela Bedereagă, Cîrstina de la Studina, Nicoleta Gribincea Liciu, Lucian Liciu vorbește tocmai despre diferențele de adaptare ale artistului la realitate și despre modul în care  energii defavorabile pot fi pozitivate în pictură.

Astfel, imaginativă și fantastică în alegerea elementelor de reprezentare, Mirabela Bedereagă sugerează lumea pură a visului, evocată în compoziții încărcate de  lirism cromatic, alăturat unor structuri peisagistice simplificate, dar așezate în conotațiile unei interpretări personale. Energiile formelor și tușelor prefigurează starea de beatitudine a artistei, puterea acesteia de a materializa câmpuri de tonalități întrerupte de fina execuție a unor componente recognoscibile. Delicatețea gestului care plăsmuiește o atmosferă mirifică se citește pe întreaga suprafață a tabloului  revitalizat de fiecare dată, prin contraste cromatice, dar și prin nuanțe mai stinse, punctate de câte o structură, care exaltă picturalitatea spațiilor tratate după criterii plastice. Mici cadre geometrice anunță un întreg habitat, iar trasee prelungi de pensulă și juxtapuneri descriu metamorfozele emoțiilor umane în analiza unor portrete. De la un realism figurativ, Mirabela Bedereagă ajunge la un alt tip de expresie, rezultat al posibilităților sale de a transfigura vizibilul, cu mijloacele subiective ale picturii. Abordarea sa, extrem de poetică, ne vorbește despre salvarea sufletului prin reîntoarcerea la o lume sinceră și spiritualizată, în scopul de regăsire a frumosului, care nu se află în afara noastră, ci este atributul felului nostru de a percepe universurile care vin spre noi.

Pictura lui Cîrstina de la Studina se află sub semnul destinului uman. Năvodul, șerpuitoarele cărări ale vieții, capcanele orașului contemporan definesc însăși traseul artistului în acest tumult existențial al societății de acum. Vibrații sufletești, sentimente omenești, stări contradictorii, se alătură  interogațiilor prin intermediul cărora artistul încercă să-și depășească condiția de care nu se poate desprinde. Duritatea acestei lumi și obstacolele permanente care obturează devenirea noastră, se află sub protecția unor credințe în anumite semne, precum aceea a împletiturii năvodului, cu multiple valențe simbolice, care protejează, încorsetează, eliberează omul ancestral din constrângerile  la care este supus, independent de voința sa. În mesajul compozițiilor lui Cîrstina de la Studina se poate regăsi fiecare individ, care se luptă în plasa propriei sorți, neputând fi nepăsător la obstacolele cotidiene. Regăsim aici și ideea marilor aglomerări urbane, ale orașelor transformate de istoria vremurilor recente, reprezentate de orașul București, care este același și mereu altfel, indiferent de modificările intervenite în ființa lui, el își păstrează aceeași puritate și același mister.

Tradiția populară românească, exoticele costume bogat brodate, amintind o cutumă pentru care obiceiurile și credințele stau mărturia unei întregi civilizații, constituie subiectul tablourile Nicoletei Liciu Grimbicea, artista care detectează în limbajul formei și culorii, componente vizuale organizate după normele decorativului, dar și conform expresivităților picturale, exprimându-se într-o interpretare liberă, fără să înlăture principiile compoziționale specifice bidimensionalului. Frize de galben și roșu, se contrapun negrului care susține osatura lucrărilor, siluetele personajelor având o notă de efilare specifică spiritualității noastre bizantine, dar și o anumită compactare în conținutul formal. Câmpuri de mici structuri geometrice ritmează sugestiile de frize, conferind o mișcare a planului, dar și o exaltare rezultată din  alternanța dintre ductul orizontal al culorii și alungirea siluetelor, unele cu rezonanțe tipologice dinspre civilizațiile medievale și antice. Țesăturile, ornamentele prezente pe piesele vestimentare sunt tratate cu eleganță și rafinament de Nicoleta Liciu, oglindind atât sobrietatea, cât și spiritul autentic al originilor noastre.

La polul opus, se află Lucian Liciu pentru care tehnologizarea civilizației devine motiv de inspirație într-o serie de  reprezentări de factură abstractă. Lucrările aparțin unei perioade anteriore viziunii de acum, care se concentrează pe o exprimare directă a unor situații sociale reevaluate de viziunea personală, dar regăsim în vechile abordări datele aceleiași estetici a transpunerii clare și expresive a conceptului. Grafismele,  pata de culoare, sinteza, implică registre și asocieri ce ne conduc spre rețelele A.T., dar și spre reminiscențele arhitectonice ale comunismului. Observăm în compozițiile sale crearea unor trasee și suprafețe plate, cu geometrii evocând banalul, redat prin anumite semne simplificare. Acestea sunt rezultatul unor detalii rămase în memoria artistului și experimentate în conținutul tablourilor sale, cu aceeași frenezie tipică felului său de a picta.  Dacă Lucian Liciu se exprimă prin variate formule ideatice izvorâte din experiențe sociale trăite, nu înseamnă că nu tratează satiric prostia umană sau că nu deplânge drama lumii mărunte, din imediata apropiere. Însă unitatea demersului său de până acum este presărat cu serii ample de lucrări, cu trimiteri directe la particularitatea societății noastre postdecembriste.

Ana Amelia Dincă

Expoziția „Trei”, Alexandru Nicolae Ispas, la Centrul Artelor Vizuale/Căminul Artei/Etaj

Pictura lui Alexandru Nicolae Ispas exprimă sentimentul libertății interioare, o imanență a stării de extaz, inspirată de sunetele muzicale, punct de pornire a imaginilor amprentate de un colorit puternic, dinamic în expresie, cristalizat pe un stil abstract, coerent în unitatea abordării. O înțelegere pură a invizibilului și o aluzie la datele spiritului, care dorește să descifreze spații neexplorate încă de artistul imaginativ, pentru care sonoritățile lui Frédéric Chopin sau Ludwig van Beethoven devin surse de inspirație, elemente ale unei meditații regăsite în străfundurile eului și revărsate peste un spațiul pictural, creând iluzia unui plan intangibil. Așa pare fundamentul discursului plastic al lui Alexandru Nicolae Ispas, care relevă potențele culorii, capacitatea acesteia de a defini omeneștile lumi lăuntrice, mărturisind bucuria ființei de a interacționa cu muzica, într-un demers alăturând liniștea cosmică și tăcerile meditative ale artistului, cu plutirea și eterul, cu fluidul și solidul, substituind materia din care suntem alcătuiți, cu abisuri și cu imperceptibilul repaos terestru, cu mocnirile sale marine și tectonice,  echivalând cu dinamica universului. Suprafața lucrărilor are densități de culori epatante, aplicate gestual pe câmpul imagistic vibrant și eteric, având trasee tonale modelate în aplicații diferite de lungime și grosime, de ecleraje evaluate prin coroborări de tonuri mai închise ori luminoase, evidențiind suprapunerile și intersectările de tușe alungite, întrerupte brusc sau care se finalizează pierdute unele în altele, într-o tensiune  convergând spre centrul tabloului. Continuându-se mental spre o direcție de dincolo de lucrarea propriu-zisă, liniile directoare se deplasează liber sau controlat, fără a stabili zone de implicare aleatorie, ci spații picturale gândite, armonioase și echilibrate. Ceea ce atrage atenția în aceste compozițiile sunt resursele inepuizabile de alăturare a culorilor, în compoziții care nu se repetă la nivelul expresiei, forma geometrică a cercului și punctului creând adâncimi, planuri și reliefând spații, într-un joc de pete de culoare și pensulații, tinzând spre o notă suprematistă. Aluziile făcute la spațiul cosmic, prin inspirația auditivă venită din energiile muzicii, dă impresia nașterii luminii din întuneric, în perpetua dinamică  a misterului universului și a necunoscutului. Acest neant pe care îl sugerează artistul, concordă cu neliniștea omului căutător de răspunsuri în ceea ce privește subiectivitatea existenței sale, limitate ca timp fizic, dar și în ceea ce privește concretețea vieții, a idealurile spre care tinde și pe care le poate atinge sau nu. Cercetând esența existenței prin raportul dintre pictură și muzică, dintre disonanțele vieții și armoniile supranaturale, Alexandru Nicolae Ispas asociază cele două tipuri nonfigurative de peisaje, terestru și cosmic, cu metamorfozele devenirii, raportate la preceptele propriei sensibilități,  la puterea de a pătrunde dincolo de sine, la posibilitatea de a experimenta și descoperi treptele  suferinței și bucuriei, asimilând întreaga încărcătură emoțională a ființei, pe care o plasează în aceste câmpuri de culoare rezonând muzical cu starea de a fi, în care schemele raționalului sunt lăsate alături pentru moment, iar desfătarea sufletului și spiritului sunt surprinse în momente de contemplare. Sensul, pe care Alexandru Nicolae Ispas îl dă alternanțelor de culorii și spații imaginare, este reflexul unei fericiri nemărturisite, al unui optimism, care surprinde trăirea directă a artistului în datele ei superioare.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Mihaela Profiriu Mateescu, la Galeriile Sabion

Pornind de la ideea că icoana este „materializarea artistică a credinței în Dumnezeu”, Mihaela Profiriu Mateescu, dă măsura talentului său, dar evocă și apropierea de memoria divină a omului, prin această raportare la zonele transcendentale, prin intermediul picturii. Cu o mare sensibilitate și aplecare spre lucrurile spirituale, artista își purifică starea interioară prin actul de a crea icoane pe sticlă, în spiritul tradiției românești, pe care o cunoaște bine și care presupune anumite particularități în funcție de școală și de caracterul unic al fiecărui artist popular.  Iată că, Mihaela Profiriu Mateescu, cu numeroase expoziții în țară și în străinătate, prin delicatețea desenului, pe care îl umple cu rafinate culori și cu dumnezeiești mesaje de bine, fiindcă sfinții pictați de aceasta sunt mesagerii divinității pe pământ, își recompune după propria viziune, un univers spiritual marcat de teme și personaje biblice clasice, dar interpretate prin îmbinarea stilistică a  picturii  naive țărănești, cu  viziunea bizantină, din a căror conotații estetice a selectat preceptele generale, interpretate conform unui discurs plastic personal, fără a se îndepărta de canoane. Cu o tendință cuprinzând atât decorativismul, dar și direcția religioasă, specifică acestui gen artistic, Mihaela Profiriu Mateescu preferă un desen sugestiv și echilibrat, cu linie suplă, trasată cu negru, conturând suportul grafic al icoanei pe sticlă și datele modelului selectat. Pornind de la o imagine prestabilită, de la regulile împământenite, pictorița intervine cu scheme personale în compunerea lucrărilor, alegând de fiecare dată o cromatică prețioasă, rezultată din suprapunerile transparente, din saturări tonale, care completează formele conturate cu delicatețe. Pe marginile lucrărilor observăm armonioase elemente vegetale, creând frize expresive, realizate cu multă minuțiozitate, într-o alternanță de geometrii discrete, ce conferă o strălucire și o frumusețe specială icoanelor sale. O parte dintre creațiile artistei sunt expuse în spațiul Galeriilor Sabion, însă numeroase icoane fac obiectul unui catalog, pe care vizitatorii îl pot răsfoi, pentru a-și face o imagine mai cuprinzătoare cu privire la activitatea sa. Având o cultură vastă în ceea ce privește arta religioasă, pentru că Mihaela Profiriu Mateescu este licențiată a Facultății de Istorie, aceasta reușește să ne atragă atenția prin acuratețea exprimării, dublată de sinceritate și  gustul pentru frumos. Gama vastă de figuri sacre face vizibilă dorința pictoriței de a se exprima în această tehnică, în care descoperă de fiecare dată, legătura pământeană a omului cu spiritul divin. „Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul”, „Sfântul Ierarh Nicolae”, „Maica Domnului Glicofilusa”, „Iisus Emanuel”, „Cina cea de Taină”, „Sfântul Luca”, „Sfântul Gheorghe”, „Filixenia lui Avraam”, „Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe”, străjuită de îngeri, înconjurată de 12 medalioane cu chipurile profeților din „Vechiul” și „Noul Testament”, „Deisis”, „Învierea” etc., ne arată multiplele posibilități imaginative de asociere a personajelor, de transpunere personală a unor teme atât de iubite de artistă.

Ana Amelia Dincă

Expoziția „Peisaj”, Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea, joi, 20 februarie, ora 15,00-

-lucrări din patrimoniul Muzeului Județean Ialomița-

Expoziția este un cumul de experiențe, ale unor plasticieni tineri, între timp deveniți nume importante ale fenomenului artistic contemporan, care și-au desfășurat viziunea într-un context provocator din punct de vedere al tendințelor și direcțiilor timpului lor. O parte dintre aceștia și-au desăvârșit profesiunea în Europa sau S.U.A, cei rămași în țară formând cariere impresionante în învățământul superior de artă sau în cel liceal, fără a neglija evoluția personală în domeniul creației artistice. O privire generală asupra lucrărilor, ne conduce spre ideea că pictura în plein-air, prin observarea directă a motivului, este dominantă, diferențierea făcându-se în tipul de interpretare, care pune accent pe o pensulație particulară a fiecăruia, abordarea rămânând aceea a unui stil modern, în care pitorescul  naturii este adaptat discursurilor vizuale particulare. În griuri rafinate sau în culori care să redea natura în deplina putere de regenerare, artiștii evocă întinderea câmpiei, bălțile înconjurate de sălcii, margini de sate în diferite momente ale zilei, așezând elementele în planuri perspectivale, în registre concepute după criterii compoziționale, amintind apartenența lor la școala românească de pictură. Uleiul (pe carton, pânză sau placaj) tehnică consacrată, cu ajutorul căreia se obțin efecte expresive, armonioase, punând în evidență planuri și ecleraje, precum și prospețimea primăverii ori atmosfera grizată a toamnelor, conferă o prețiozitate aparte lucrărilor, datorită nu numai cromaticii, ci și jocului de geometrii, alternate cu pete ample de culoarea sau cu tensiuni rezultate din pensulații vibrante, redând implicațiile afective, perceptibile la nivelul expresiei plastice. Dincolo de frumusețea pe care o receptăm la o primă analiză, concluzionăm că stilul fiecăruia dintre artiștii expozanți conservă preceptele de școală, cărora le adaugă subtilități plastice, relaționate cu trăirilor directe, cu talentul și experiența avută în momentul realizării acestor admirabile compoziții.

Ana Amelia Dincă

Re- Conectare

-expoziție Rodica Benintendi, Muzeul Literaturii Române, 16 martie 2020, ora 19,00-

Manifestările interioare ale eului, au la Rodica Benintendi o recurență mereu surprinzătoare în expresia plastică, încărcată de simboluri ale trecerii timpului, ca noțiune a filosofiei, a fațetelor feminității, ca experiență de autocunoaștere, în măsura în care lumea cosmică devine reflexul transcendental al devenirii. Fluxul acestui tip de emergență îi permite artistei să își restaureze cele mai ascunse contradicții, să devină pozitivă și intangibilă, în urma unor experiențe ale libertății, mărturisite în osmozarea dimensiunii celeste cu cea acvatică, a traseului  lăuntric cu cel subteran. Suprapunerea clipei ireversibile cu trăirile subconștiente, relaționate cu visul și cu puterea gândului de a-și construi propriile temple ale memoriei, devin o definiție a picturii doamnei Rodica Benintendi, ale cărei subterfugii estetice pot fi citite  în rețelele spațiilor și planurilor compozițiilor, în materialele prețioase pe care le utilizează, aparținând prin ținuta lor unui suprarealism condescendent, unei viziuni pornind din interior și izbucnind spre exterior în bucuria a trăi. Lăsând loc dimensiunii contemplative, verticalitatea lucrărilor sale au în contrapondere tonalitățile vivante, forma și neantul nonfigurativ din detalii, stilul său evocând ritmuri în trasee cromatice și tușe vibrând suprafața pânzei, într-o mișcare neîncetată a materiei biologice. Câmpuri abstracte alcătuite din modulări ale elementelor de limbaj plastic, se alătură zonelor de sugestie sau de figurare recognoscibilă a corpului feminin. Acesta  este transpus în deplina lui grație și construit parcă după date ale unei geneze mistice,  care permit omului, prin puterea sa de a călători imaginar, să fie  și cosmic, și marin, și teluric, evocând stări care aparțin senzației de plutire, de alunecare în vis, de inducere a stării de monolit. Frenezia tehnică, stilul și semnificația fiecărei lucrări, ne vorbesc despre opțiunile plastice ale pictoriței  Rodica Benintendi, care cercetează în permanență laturile purității din interiorul ei, înțelese ca un raport cu perfecțiunea, cu binele, adevărul și frumosul. Această dorință de autodepășire este evocată prin mijloacele expresive, unitare și armonioase ale penelului, revigorate în fiecare tablou, conforma mesajului, direct sau tainic, aruncând astfel o undă de mister, care provoacă privitorul și îl incită la interogații. În ultimă instanță, acest mister nu rămâne închis într-o carapace, el se dezvăluie în datele unui figurativ interpretat, relevând  ideea că Rodica Benintendi, explorând capcanele cele mai profunde ale sufletului său, proiectat în spațiul nedisimulat al visului, rămâne un spirit profund, în dorință de a fi un om frumos și, în egală măsură,  liber.

Ana Amelia Dincă

„Grădina din vis”, expoziția Vasile Mureșan Murivale, Centrul Artelor Vizuale/Căminul Arte

Murivale este un pictor care se distinge în peisajul artistic contemporan prin asumarea nu chiar tacită  a condiției de artist într-o societate care nu îl reperează, pentru că nu vrea,  și nici nu îl respinge, pentru că este înnobilat cu talent, bunătate și frumusețe, în sensurile pe deplin spirituale ale termenilor. Inedit ca personaj, așezat de divinitate sub semnul vocației de pictor și  povestitor, Murivale iubește florile și animalele, îi sunt dragi oamenii și suferința lor nu îl lasă indiferent, fiind un sfătuitor demn de luat în seamă; vorba lui incisivă te pune pe gânduri, iar când pătrunzi în „Grădina din vis”, te intersectezi cu un spațiu al Raiului, al cărui grădinar este însuși artistul, opera sa de până acum fiind efectul bucuriei cotidiene, de a trăi printre oameni și flori. „Grădina din vis” este un teritoriu imaginar, inspirat din universul casnic al artistului, dominat de plante naturale și artificiale,  de culori epatante, care îl bucură, determinându-l să mai creadă că traiectoria sinuoasă a fiecărei zile este încă de partea sa. Cu aceste gânduri intrăm în esența stilului care îi caracterizează pictura și descoperim simezele de la Căminul Artei, din februarie 2020, unde ni se dezvăluie același Murivale neconvențional, liber în gândirea artistică, cu aceeași mare forță de expresie pe care am mai văzut-o la el, regăsită atât în instalațiile formate din pânze de dimensiuni considerabile, interactive prin concepție, cât și în tablouri mai mici cu subiecte florale, rămânând cumva în datele vechilor obiceiuri de a repera cultural figuri și legende mereu actuale, interpretate original, conform viziunii sale expresioniste.  Dacă l-am văzut pe artist folosind drept suport al demersului său, materiale neobișnuite, îl regăsim  întorcându-se la pictura în ulei, care are avantajele ei, permițând, printre altele, suprapuneri și efecte de strălucire a culorii. Atârnate „ca niște rufe” puse la uscat, pânzele creează spații, discrete ascunzișuri și labirinturi, reiterând ideea de grădină paradisiacă și de alee, pe unde vizitatorul se poate plimba, admirând bogăția coloristică. Pictate pe terasă sau în fața casei, direct în natură, la sfârșitul primăveri sau în plină vară toridă, douăsprezece dintre pânze au fost colorate câte trei-patru ore pe zi, elementul comun care le oferă continuitate, fiind crinul imperial, expoziția conținând primele tablouri pe tema grădinii, proiect început în urmă cu doi ani.  Tușele ample, unele gestuale, altele trasate cu exactitate, descriu când un desen foarte schematic și rațional, când trasee modelate, de o plasticitate unică. Utilizarea monotipului, întărește o dată în plus, jocul paletei și stilizărilor, imprimarea făcând parte din experimentele artistului de a –și înnobila imaginea cu modalități diferite de exprimare. Folosirea unei varietăți de culori, care juxtapuse dau efecte de scânteieri pe alocuri și unde rozul se pierde în violet și albastrul în verde, nu credem că îl îndepărtează pe artist de teorii cromatologice. Murivale simte și contrastul armonic, și fațetele interpretării motivului citaționist, în lucrări amplasate parietal sau suspendate pe sfori, chiar pe jos, în spațiul vitrinei de la intrarea în galerie, un bulgăre de fericire atrăgând atenția, prin rotunjimea și nuanța sa aurie, epatând desenele din aranjamentul peste care timpul pare că trece insesizabil. Discursul     expozițional se continuă cu ideea de palimpsest, integrată conceptului de creație, artistul răzuind unele straturi de culoare, peste care a revenit, reîmprospătează, analizează, proiectându-și astfel  subiectul într-o traiectorie experimentală caracteristică, în scopul de a obține efecte. Epopeea lui Ghilgameș, trimiteri la reliefurile Imperiului asiro-babilonian, la Geneză ori la Capela Sixtină, chipul lui Iisus și al Fecioarei Maria, figura lui Leonardo da Vinci,  se disting ca citate vizuale preluate din istoria artei, tipologiilor reconfigurate de Murivale în ambianța pitorescului vegetal, fiind completate de autopotrete. O pânză de mari dimensiuni, aranjată pe lungimea sălii de la etaj, devine culmea desfășurării penelului pe suprafețe elaborate și o sinteză a preocupărilor de până acum, a afecțiunii culturale față de anumite epoci și civilizații. Dar, pe lângă această instalație inedită, artistul a expus o serie de compoziții cu flori, pictură de observație,  realizată în fața motivului, evidențiindu-se catifelarea biologică a nuanțelor, interpretată prin pete de culoare valorate, pline de lumină, evidențiate de notele grizate ale spațiului compozițional, ivite pe ici, pe acolo, pentru a neutraliza un arsenal de tonalități, care împrospătează tabloul. Rhododendronul, măceșul sau trandafirul de Damasc sunt puse în pagină astfel încât să respire pe suprafața lucrării, prin crearea în jurul acestora a unei atmosfere de tonuri surdinizate. Cu șevaletul direct în natura, care îl ajută să-și regăsească echilibrul interior, în intimitatea atelierului sau în văzul lumii întregi, prin filmarea în direct a etapelor de lucru ale tabloului, Vasile Mureșal Murivale, este un pictor al luminii și al culorii, care își inventează soarele său interior, pe care îl hrănește și îl lasă să ardă.

Ana Amelia Dincă

Alexandru Nicolae Ispas, Horia Cristina și Aurel Bulacu, la Centrul Artelor Vizuale/Căminul Artei, joi, 13 februarie 2020, ora 17,00;

Lui Alexandru Nicolae Ispas îi sunt specifice spațiile siderale, marginile de lume care lasă în prelungirea lor transparența infinită a eterului, întinderile de apă și revărsările materiei, inundând privirea noastră cercetătoare, apoi crepusculul și  răsăritul, drept ciclicitate a vieții și morții, bucuria de a deveni a ființei sale și melancolia meditativă a eului. Învăluirea în visare a memoriei, care refuză emfazele realității,  se regăsește în tensiunea aplicării conflictuale a tușelor, pe când în orizontalitatea lor detectăm răgazul , tăcerea structurilor tectonice și acvatice, ce pot fi reflexul oricărui cosmos imaginar. Griurile detașate de alte combinații cromatice au întunecimi, dar și concentrări pe puncte luminate special, accentuate de artistul care dorește să centreze și să echilibreze compoziția prin câteva trăsături de penel, direcționând staticul către  nucleul spațiului bidimensional. Există lucrări care răbufnesc din miezul lor luminiscent, ca o explozie spre marginile cadrului, prin mecanisme de forță interne, împingând spre spațiul exterior, tensiunile ce-și întind tentaculele spre zonele pline de mister  ale necunoașterii. Pe Alexandru Nicole Ispas îl interesează fațetele subiectului plastic, fiind ludic și totodată dramatic în abordarea culorii, din albastru obținând o nelimitate măsură a neantului, a bucuriei de a se reinventa pe sine, de a restructura cadența invizibilului, care este prezentă în energia existenței noastre. În unele tablouri, artistul se reîntoarce spre spiritul său solar, aflat dincolo de limita fizică, plasând în notele transcendentului demersul său pictural. 

Uitatele ziduri din umbră, peste care soarele coboară uneori, permițând biologicului instalat aici să construiască sinergii și lumi discrete, indescifrabile, fascinante, par a face parte din pictura lui Horia Cristina, cel care elimină definitiv forma, imaginile ivindu-se din subconștientul care diseminează detaliile unor structuri întâlnite de artist în arealul său cotidian. Suprapunerile de culoare,  întrezărite pe suprafața pânzei, creează texturi diverse, evocând  legătura cu straturile cele mai sensibile ale sufletului său și sintetizând realitatea în creuzetele unor alburi grizate cu mult bun gust, pe alocuri senzații de violet, albastru deschis, griuri molcome, așezându-se pentru a discerne planuri și trasee, registre și discrete mișcări mocnite din spațiul sideral al omului.   Abstragerea vizibilului în frământarea senzorială a culorii, stăpânită de o anumită coerență vizuală, vorbește despre personalitatea artistului liber și visător, reținut un moment în corsetul rațional și lucid al existenței.  La Horia Cristina nu avem de-a face cu un abstracționism facil, pictorul fiind preocupat de larghețea unui spațiu care se continuă lent, dar incisiv, în afara tabloului, în care se exaltă substanța cromatică, o prelungire de dincolo de epiderma simțurilor noastre. O structură marcată de intemperiile propriului destin, un loc uitat, peste care timpul se face simțit în șoaptele lui imperceptibile, determinând ca lucrările să derive unele din celelalte, să se înlănțuite prin cromatica ținută admirabil sub control, pentru a statornici trăirile imperative și impulsul asupra clipei efemere.

Aurel Bulacu a ajuns la deplina sinteză a formei, pregătirea din zona gravurii disciplinând organizarea spațiului compozițional, stăpânirea formei, echilibrul părților și întregului. Aceste caracteristici sunt prezente și în tratarea plastică a corpului feminin, care este destructurat prin dislocarea elementelor anatomice, modalitatea de figurare vizând supranaturalul. Într-un număr important de lucrări, având același subiect, așezat în plina pagină a pânzei, artistul devoră imaginativ resursele vizuale ale nudului, conceput sub forma monolitului plasat pe orizontală și verticală. Conferindu-i multiple plasticități de ansamblu, dar și expresivități apărute din tușa picturală, ce plasează rafinate griuri colorate în datele unei estetici specifice artistului,  Aurel Bulacu subliniază plasticitatea corpului feminin. Pensulațiile se metamorfozează unele în celelalte, fapt ce determină ca unele torsuri să capete mișcări interioare și osmoze, să se proiecteze în volumetrii prin racursiuri, să devină tensionale și să dobândească datele ritualului erotic. Prin procedeele vizuale aplicate,  artistul aduce în memoria noastră structura dură a pietrei și a formelor cosmice, dumnezeiasca modelare a lutului din Geneză și frământarea perpetuă a materiei. Nu prin absenta senzualului, ci prin voluptatea formei,  Aurel Bulacu evocă universalitatea, esența, spiritualul și transcendența.

Ana Amelia Dincă

Grafica Mariei Unțanu acum

În grafica Mariei Unțanu, abordarea veșmântului ca element de relevare a plasticităților, nu este ceva nou. Cu decenii în urmă, acoperământul trupului era filigranat grafic în compoziția „Cămașa morții”, care învăluia trupul unei  tinere fete, redată din profil și cu ochii închiși. Coroborând trăirea interioară și pe cea exterioară ființei, Maria Unțanu a diseminat cele două stări de-a lungul anilor de creație, redând ori trăirea și energia feminină, pentru că mai toate personajele artistei sunt simboluri ale feminității și cunoașterii sinelui, ori evocând  contemplarea de dincolo de corp, reflectată în naturi statice, cu valențe poetice și meditative, unde necunoscutul determină interogația prezentă în cărările nesfârșite ale existenței, exemplificate de firul țesăturilor care urcă și coboară, se apropie și se depărtează, artista fiind inspirată de cusătura broderiilor și ștergarelor, a iilor și cămășilor tradiționale. Acum, aceste componente fac trecerea de la  ipostaza de carapace protectoare a trupului și suprafețelor, la veșmântului tratat ca obiect de sine stătător, ca structură plastică purtătoare de mesaje, uneori ca extindere a psihologiei omului sau ca reflex al frumosului, însă  cu multiple valențe culturale, formând o amprentă artistică, un parcurs vizual unitar, specific Mariei Unțanu.  Mărturii ale unui timp trecut, memorie a unei colectivități cu valori ancestrale,  texturile care formează punctul de plecare al imaginilor sale, sunt amplasate în zona cercetării expresivităților, potențate de mijloacele desenului și ale unei experiențe particulare în construirea formei gândită ca un ritm de linii, puncte și pete de culoare. Imaginea rămâne o consecință a așezării raționale a traseelor vizuale, concepute în conglomerate de entități abstracte, rezultate din dispunerea specifică stilului său. Planurile, faldurile materialului, cu adâncimi și reliefuri analizate în amănunt, sunt iluzorii, la fel ca viața omului. Veșmintele desenate de Maria Unțanu au destin, vârste, sunt efemere, constituie amprenta unei identități, impun o conduită, statornicesc idei, sentimente, reprezintă renașterea, viața triumfătoare și tragedia dispariției. Schimbându-le contextul, acestea nu mai acoperă carnea dumnezeiască a omului, ci devin stări ale materiei, obiecte de admirat, reflexe ale frumosului, ferestre care multiplică lumea vizibilă, lăsând loc imaginarului spre deschideri ale invizibilului. Scânteieri de lumină se reflectă din loc în loc, lăsând ca jocul de umbre să tensioneze planurile în registre diferite de reprezentare, osmozate în grafii și semne, uneori componentele fiind diseminate în scheme geometrice, receptate doar de un ochi atent. Sinestezia dintre structurile alcătuite, care induce  inserția orientală a conceptului de labirint, reminiscențe discursive coborâte din vechi civilizații copte și grecești sau inducerea unei formulei asemănătoare ADN-ului, evocată printr-un tip de scriere abstractă, inventată din elementele de limbaj plastic și din tehnica stippling, domină acest areal imagistic, care devine  simbol, mit, arhetip. În unele cazuri, câmpul bidimensional prezintă anumite configurații, preluate din regnul aviar și vegetal, din cel medieval și sacerdotal.   Alăturarea unor păsări, care prin forma lor te îndeamnă să le prinzi în mâini și să le simți delicata rotunjime a toracelui, apoi palme cu degete efilate sau mătănii, șoptind sub mânecile verticale, asemănătoare turnurilor de catedrală, ori în ipostaza rugăciunii, mărturisind credința și cumințenia ființei ce descrie o traiectorie statică, descendentă acum, coboară spre pașii tăcuți și nemișcați, încorsetați în fastuoase încălțări. Aceste aspecte completează ipostazierea veșmântului ca simbol al evoluției și ambientează estetic compozițiile diferite, încorporând mistere de nedescifrat, legate de adaptarea sufletului la dimensiunea cosmică în care acesta devine. Veșmântul este o preocupare dintotdeauna a Mariei Unțanu. Dacă în anii din urmă era adiacent al semnificației, cu trecerea timpului a început să devină subiect esențial, efigie dispusă a plat, să se afirme singular, lipsa chipului rămânând o absență de ordin estetic, recuperată de sugestii, de prezența mâinilor și tălpilor, statornicind o psihologie, o trăire directă, apropiată unei latențe a așteptării. Veșmântul, asemenea chipului, ascunde și dezvăluie, are fațete și dedublează ființa, artista ajungând la această transfigurare prin experiența culturală, care i-a permis să facă analogii cu creația unor civilizații din colțuri diferite ale lumii, diseminând-o într-un demers original.

Ana Amelia Dincă