Salonul Național de Plastică Mică, Brăila 2021, de Ana Amelia Dincă

 Salonul Național de Plastică Mică, Brăila 2021

Ivit în cultura efervescentă a anilor 2000, Salonul Național de Plastică Mică de la Brăila, aflat la ediția a XXII- a, rămâne contrafortul continuității artei veacului trecut față de contemporaneitatea care ideologizează și digitalizează până și ființa artistului. Cu participare internațională, manifestarea a coagulat în jurul ei 445 de nume, asigurând o privire atentă asupra tendințelor din arta ultimei sute de ani, care se prelungesc până astăzi. Afirmând și de această dată raportarea omului la universul său emoțional prin rapelul la genul nonfigurativ, așezat față în față cu evocarea cotidianului evaluat plastic în compoziții inspirate din realitate, pictura se află într-o permanentă alternanță între abstract și concret, atribut descoperit și în zona graficii, unde tehnicile clasice stau alături de experimente vizuale digitale, în această ultimă direcție înscriindu-se și fotografia, specie care anul acesta a impresionat prin numărul mare participanți. Nuanțările stilistice ale tridimensionalul oferă pentru sculptură un accent de prospețime, făcând o corespondență între mobilitatea variatelor tendințe din arta europeană, cu accent pe simbol și pe potențele imaginative ale artiștilor. Ceramica și sticla, fascinând prin ineditele expresii moderne, se îndepărtează de uzanța metodelor de prelucrare, strălucind prin caracterul vivant și procedee estetice inedite. Un loc binemeritat în cadrul salonului îl au și artele textilele prin conjuncția realizată cu alte limbaje și modalități de a se structura în contextul materialelor diverse. Nu lipsesc ready-made-urile și obiectul, iar colajul vine să completeze panorama manierelor plastice care se perpetuează în timp. Compoziții aparte descoperim în zona sacrului, unde icoane implicând vechi canoane bisericești se alătură abordărilor arhetipale, de influență bizantină, stilizate și conforme personalității artistice a fiecăruia. Expoziția s-a bucurat de prezența a serii întregi de studenți aparținând învățământului superior de artă, școlile de la Timișoara, Cluj, București și Iași, remarcându-se prin discursuri plastice specifice, orientate spre avangardă, dar și spre alura prețioasă a modernismului. Dilemele societății pandemice, înțelegând prin aceasta întreaga larghețe a expresiei, le regăsim într-un număr foarte mic de lucrări, semn că artiștii rămân liberi în visele și opera lor, parafrazele lumii exterioare fiind doar un motiv de a confirma puterea acestora de a merge mai departe, păstrându-și nealterate principiile existențiale și valorile după care își concretizează arta.

Ana Amelia Dincă

Iris Bianca Teodorescu-Incursiuni metafizice, de Ana Amelia Dincă

 Iris Bianca Teodorescu-Incursiuni metafizice, expoziție personală, la Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea din Slobozia, sâmbătă, 20 martie , ora 12,00

Discipol al maestrului Vasile Grigore, Iris Bianca Teodorescu și-a însușit de la acesta dragostea pentru culoare, pentru gestul liber de a se desfășura în spațiul pânzei, însă artista s-a îndepărat de profesorul său printr-o receptare diferită, originală, în ceea ce privește cromatica și spațiul compozițional. Dinamica picturii sale, învolburările și tușele tensionale, care implică o experiență și o dăruire vizibilă, atât în zona expresionismului abstract, cât și în direcția desenului, vorbesc despre reminiscențe figurative în stil, plasate la locul potrivit în mase ample de culoare, amintind prețiozitatea brocarturilor medievale.

Pornind de la o structură mentală, construită imaginar prin câteva linii de forță, Iris Bianca Teodorescu dezvoltă metamorfoze ale materiei, presărate uneori cu sugestii ale lumii figurative. Componentele senzoriale sunt redefinite în câmpuri elaborate de tonalități osmotice, iar când forma apare pentru a reevalua plastic concretul, pictorița devine mult mai riguroasă cu regulile compoziției, folosindu-le totuși tacit și făcând, cu ajutorul culorilor, imanente incursiuni metafizice. Călătoriile sale imaginare au un corespondent în drumurile străbătute în spațiile geografice ale unor civilizații dispărute unde pictorița a descoperit un alt tip de spiritualitate, materializat în genul diferitelor tipologii portretistice și al variatelor sugestii abstracte,care s-au potrivit cu dorința de a imprima cu mijloacele picturii, insesizabile stări venite din universului exterior. Elementele lumii vizibile sunt adeseori înlăturate de o logică internă a compoziției și de enclave de culoare în care descoperim mișcare materiei nevăzute. Conglometare de expresivități par a se îndrepta spre noi cu suprafețele lor luminiscente, presărate cu adâncimi și volume nedefinite, luminile și umbrele acestor metamorfoze dând impresia de tridimensional. Scânteieri tonale din care se remarcă discursul abstract, remarcabil prin împăstările dominate de violet, galben, verde și roșu, sunt neutralizate de aceeași atitudine plastică, care exaltă prin note lirice o pictură în plină desfășurare. Dacă Grecia sau Iordania sunt iubirile absolute ale artistei, marea este partea indisolubilă a ființei sale, căreia i-a dedicat poetice câmpuri de culoare, stabilindu-i corespondențe în conformația materiei cosmice. În reprezentarea acestei teme, artista se simte liberă și nepieritoare, construindu-și aura energetică, reflectată în toate celelalte lucrări gestuale sau mai puțin impulsive cromatic. Fie că evocă biserici din București, flori sau meleaguri pitorești din lumea largă, fie că inserează chipul uman în labirintice trasee de penel sau afirmă pe deplin frumusețea lui desâvârșită, Iris Bianca Teodorescu își desfășoară discursul vizual la limita dintre vizibil și invizibil, rătăcind deseori în abisurile expresionismului abstract, pe care îl contaminează cu impulsuri fove și figurative.

Ana Amelia Dincă

Mariana Constantinescu, „Discurs retoric întrerupt”, de Ana Amelia Dincă

 Mariana Constantinescu, „Discurs retoric întrerupt”

Proiectele artistice ale Marianei Constantinescu se află într-un nucleu al dimensiunii simbolice. Din libertatea expresiei plastice, descoperită în alternanța curbelor centrate într-un punct ori în mai multe centre de interes, se ivesc păsări, simboluri ale cerului, ale luminii și victoriei, ale înțelepciunii și ascensiunii, gândite de artistă nu ca reflex al spațiului solar, ci ca un ecou al necunoscutei lumii de aici, care o provoacă pe autoare la întrebări existențiale și la încercarea de redefinire a eului, indecis încă asupra devenirii sale. Această atitudine este semnul libertăților interioare ale artistei, în dorința de a descoperii spații și de a se cunoaște pe sine, într-o perioadă în care a fost supusă, la fel ca noi ceilalți, distorsiunilor acestor vremuri pandemice. Eseul plastic propus îi organizează stilul pictural, prin ordonarea la limita nonfigurativului a sugestiilor deosebit de expresive, încărcate de fantezie și dezinvoltură în gestica transpunerii. Sigură pe imaginea pe care o interpretează cu ușurință, artista nu are nici un fel de rezerve în a esențializa, în a grafia cu degajare o structură din realitate, reducând la semn abstract crochiul plastic sau afirmându-l direct, printr-o aplicare concretă a petelor de culoare în carcasa unei forme, alternate cu scriitura traseelor de pensulă. Mase de tonalități se desfășoară în griuri colorate, lăsând uneori loc unui câmp de nuanțe bine articulat, în scopul de a configura sau a aminti realitatea și a-i conferi înțelesul dorit. Putem observa imediat faptul că păsările din tablourile Marianei Constantinescu aparțin pământului, zbaterea și neliniștea lor petrecându-se sub ochii atenți ai pictoriței, care le-a redat într-o ipostază asemănătoare neliniștilor omenești. Artista nu se opune impulsului imaginativ de a domina compoziția prin tușe terne, ținute sub control, după cum nici bucuria vieții nu o elimină, ci folosește adeseori vii accente de roșu, albastru intens sau galben-ocru. Pe aria vastă a pânzei descoperim și fragilitatea, și duritatea pescărușilor aflați în insuficiența de a zbura, la fel ca omul care trăiește izolat prin forță, nemaiputând să își găsească reperele firești de existență. Ideile sunt reprezentate sub forma unor închipuiri, păsările părând a se arăta aievea, asemenea unor gânduri nemărturisite. Discursul lor întrerupt își găsește ecoul în imagini epurate de încărcătura cotidiană, lăsând să irumpă în dimensiunea câmpului bidimensional păsări agitate cu aripile deschise, înfățișate în diferite stadii ale zbaterii, prin etalarea elegantelor bătăi de aripi, unduitoare sau tensionale, găsindu-și uneori momente de un îngrijorător repaus și așteptare. Desprinse din ireal prin însăși dimensiunea lor eterică, ele sunt concepute sub forma unor ducturi pictate cu rafinament cromatic și elegante trăsături de penel, contrapunctate de pensulații ritmice sau de spații de liniște, pentru meditație și regăsire. Toate aceste imagini vin din zona instantaneelor fotografice și a unor experimente inedite în sfera imaginii, pe care Mariana Constantinescu le-a realizat de la fereastra atelierului său, în 2020, revolta nemărturisită de atunci a artistei, fiind asimilată unor idei concretizate într-un reușit proiect expozițional, dedicat aniversării sculptorului Constantin Brâncuși, în a cărei operă și-a găsit un corespondent ideatic și vizual, dar referirile sunt și asupra condiției omului, obligat să se supună.

Ana Amelia Dincă

Dragoș Nicolae Lupu, La limita abstractului, de Ana Amelia Dincă

 Dragoș Nicolae Lupu, La limita abstractului, expozitie personala, Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea din Slobozia, sâmbătă, 20 martie, ora 12,00

Dragoș Nicolae Lupu este un artist care experimentează, tehnicile neconvenționale făcând obiectul imaginilor sale, cu subtile trimiteri în zona realului. Imaginația sa ne conduce spre peisaj și spre detalii ale acestuia, în care pictorul relevă subiectul plastic, alternând culorile terne și nuanțele puternice, în câmpuri de culoare sintetice sau analizate iluzoriu. De la spații elaborate, posesoare ale misterul unor valuri marine, Dragoș Nicolae Lupu trece cu ușurință la reevaluarea ritmică a unui câmp unde induce impresia de aglomerări florale. Câteva compoziții statice întrerup ritmul celorlalte lucrări, care indiferent dacă sunt realizate în planuri sintetice de culoare sau sunt dinamizate repetitiv de instrumentele de lucru, fac trimitere la datele naturii și la sentimentul de admirație al artistului față de liniștea pe care o oferă omului nesfârșitele câmpuri cu flori și infinitele zări marine. Susținute de neconvenționalele metode de lucru, precum pouring, aerograf, raclete de cauciuc, burete, grund din spărtură de marmură sau dripping, tablourile lui Dragoș Nicolae Lupu se află la limita abstractului din punct de vedere stilistic, devenind un depozit de idei, coborâte din sfera subconștientului. Acestea evidențiază căutarea de sine a autorului, dorința de regăsire și relevare a stărilor sale interne, care nu înlătură senzațiile și autenticitatea emoțiilor și nici discernământul în ceea ce privește anumite norme ale compozițiilor, descoperite de ochiul nostru încă de la o primă citire a imaginilor. Căutând în afara lui resursele energetice și vizuale necesare acestor experimente, pictorul nu se rezumă la fascinația prelucrării materiei, ci merge mai departe în a insera starea de bine și de meditație în fiecare detaliu al lucrării, unde dimensiunea ludică și cognitivă ghidează privitorul într-o lume utopică, spre care însuși artistul tinde.

Ana Amelia Dincă

Abstract, Horia Cristina la Căminul Artei, de Ana Amelia Dincă

 Abstract, Horia Cristina la Căminul Artei

Una dintre recurentele tendințe ale artei contemporane rămâne abstracționismul, iar nenumăratele dezbateri în jurul acestuia și a numeroaselor sale variante sunt inepuizabile, timpul demonstrând că sunt, de multe ori, și inovatoare. Din suma reflecțiilor tot mai palpitante pe care le-a provocat această direcție, Horia Cristina a rămas fidel reprezentării bidimensionale pe pânză și în termenii clasici ai curentului, în care trăirile subconștiente s-au exteriorizat pentru a ne vorbi de perioadele de acalmie și de revoltele care se petrec în sufletul artistului. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem în ceea ce privește estetica sa este legată de modul cum a ajuns un pictor cu formație academică să se îndepărteze de formă și să devină adeptul limbajului plastic nonfigurativ. Din această perspectivă, credem că lumea contemporană nu este pe placul artistului, acesta autoizolându-se în acest discurs nonfigural, manifestându-și astfel revoltele și interogațiile. Prin înlăturarea oricărei urme a realității, Horia Cristina a apelat la resorturile sale intime, care l-au condus spre un discurs vizual cu multe reguli interne, semn că pregătirea academică a constituit și în abordarea abstractă baza reflexelor structurale ale compoziției, implicând aici și știința culorii. Înlăturarea lumii vizibile nu a eliminat în totalitate realitatea obiectivă, întrucât motivele de plecare ale picturii sale nu sunt numai cele interioare, ci aparțin inclusiv exterioului. Structura zidurilor ca o componentă a memoriei, atmosfera cu infinitatea marină și cerească, implică impresia de fluid și eter, de materialități discret prelucrate plastic, peste care apar visele artistului, întrerupte deseori de utilizarea unui joc cromatic prin crearea unor trasări brutale cu instrumentelor de lucru, aplicate peste fondul delicat și nongestual, ca o amprentă vizuală cu trimiteri spre lipsa unei concordanțe cu societatea în care trăiește ca artist și ca om. Pictura lui Horia Cristina are regulile ei interioare, conforme criteriilor moderne ale expresiei plastice, și tocmai de aceea opera sa abstractă este unitară. Posesoarea unor note lirice, câteodată chiar cu efecte plastice în care se citește o implicare a sentimentului dramatic, cu tensiuni recurente diferit adaptate fiecărei lucrări, interpuse peste un fel de liniște de moment, artistul pune, prin viziunea sa, o barieră între el și dimensiunea nonfigurală a metaforelor cromatice. În creația lui Horia Cristian există lucrări aproape nihiliste, unele dintre acestea mărturisind chiar necredința artistului în materie, sinonimă cu blazarea pe care o afișează față de subiectivele condiții existențiale. El nu se mai simte comod cu el însuși, iar derapajele viețuirii în astfel de vremuri sunt redate prin intermediul unor interpuneri de negru, ce par a fi niște lovituri de ziduri ale materiei imaginare, sinonime cu revolta pe care o trăiește artistul în fața șevaletului. Pictura lui Horia Cristina este un manifest la vremurile distorsionate pe care le trăim cu toții, integrându-se într-un context mai complex al picturii românești abstracte, din a cărei manifestare a momentului trebuie să menționăm abstracționismul american al lui Corneliu Vasilescu.

Ana Amelia Dincă

Petre Chirea, „De ce mor păsările?”, de Ana Amelia Dincă

 Petre Chirea, „De ce mor păsările?”

Proiectele vizuale ale lui Petre Chirea sunt foarte diferite conceptual, însă punctul lor comun este tensiunea lumii în care trăim și amintirea unor ruine ale timpului, niciodată uitate de memoria noastră. Folosind arsenalul stilistic modern, acesta i-a suprapus vederea artistului contemporan asupra nevoii noastre de umanitate și de a privi atent asupra unor lucruri imediate ce necesită resuscitarea cel puțin mentală, așa cum este mediul înconjurător, cu tot ceea ce presupune el, natură și civilizație, în scopul de a fi noi înșine fericiți. Privind vechile ansambluri de lucrări ale lui Petre Chirea observăm că proiectul „Midway”, expus la Art Safary în anul 2015, aduce în atenție acea perpetuă discuție globală despre soluțiile salvării planetei, la care artistul nu rămâne indiferent. În permanenta sa dorință de informare, acesta a descoperit un film realizat de Chris Jordan, producător, fotograf, artist american, care a surprins în pelicula sa dezastrul ecologic în care trupuri putrezite de albatros erau umplute cu materiale plastice. Păsările care populează atolul Midway se hrănesc cu acești compuși chimici, care plutesc pe apele Oceanului Pacific, fiind confundați cu mâncarea. Pe rețelele de socializate există sute de imaginii cu acest dezastru natural, iar Petre Chirea nu rămâne rezervat la calamitățile aflate nu foarte îndepărtate de noi, menționând modul cum s-a raportat la filmul lui Chris Jordan și cum a început artistul român să-și structureze imaginile: „ în pictura mea fac un crop de imagine și selectez”, preocupându-l „contrastele dintre armonie și dezacord, dintre ordine și haos”, ca rezultat al inadvertențelor și indiferenței lumii în care trăim. Pictând stomacul păsărilor moarte, în care s-au format cuiburi cu resturi de plastic, constituind rejecția unei umanități aducătoare de ce poate fi mai rău, Petre Chire pledează împotriva distrugerii atâtor specii de păsări, supuse dispariției, prin neglijență. Dar ce selectează acesta din multitudinea imaginilor de la care pornește proiectul său? Îndreptându-și atenția asupra unor elemente ale societății consumeriste, pictorul începe să construiască în datele unui limbaj care folosește atât nonfiguralul, cât și expresia formei, o lume a deșeurilor care populează apele și corpul păsărilor, ca rezultat al caracterului agresiv și indiferent al omului. Obiecte de plastic și metalice, adevărate arme ecologice, sunt evocate în relație cu pescărușii care apar ca reprezentări figurative, interpretate liber, doar în măsura în care contextul și mesajul să fie complete. În atente sugestii de tridimenional, în suprafețe structurale susținute gestual sau aplatizate de mijloace vizuale, Petre Chirea utilizează ca dominante nelipsite prin puterea lor de a impacta asupra ochiului, nuanțe de ocru și oranj, luminate cu accente de galben, ce se întrec cu alburi grizate și rafinate griuri, neutralizează chiupuri de pescăruși sau gunoaie periculoase, scoase în evidență prin culoare și formă, întărind nota de dramatism a imaginilor. Formele volumetrice bine desenate se alătură unor materiale degradate, care neputând fi digerate, aduc suferința și moartea. Astfel, în prelungirea capetele de păsări, torace secționate de obiecte ascuțite precum foarfece sau diferite resturi de obiecte tăioase, îngurcitate împreună cu capace de sticle și tuburi de plastic, creează în anatomia perscărușilor datele inimaginabile ale unor dramatice disecții. Intenția artistului este aceea de a dezvolta această serie de compoziții, prin exprimarea nu numai în plan bidimensional, considerând că și o reevaluare plastică neconvențională a temei ar da amplitudine proiectului său, totodată atrăgându-ne atenția asupra faptului că viața și moartea sunt împreună în orice secundă, iar cea din urmă poate triumfa datorită greșelilor, dar mai ales neglijenței omului.

Ana Amelia Dincă

Torino Bocaniciu la Galeriile de artă „Amfitryon” de la Hărman, colecția Vrâncean, de Ana Amelia Dincă

 Torino Bocaniciu la Galeriile de artă „Amfitryon” de la Hărman, colecția Vrâncean

-21 martie- 3 aprilie 2021-

Tablourile lui Torino Bocaniciu au întotdeauna două registre de reprezentare. Acestea se desfășoară pe orizontală și verticală ori într-un prim plan, urmat de o perspectivă cromatică. Ce intuiție are acest artist de a modela culorile astfel încât să creeze abisuri și metamorfoze dincolo de amănuntul vizibil și de impresia imediată de mișcare a materiei! Inclusiv structura compozițională diferă de la o lucrare la alta prin plasarea greutății imaginii când în partea de sus a tabloului, anulând echilibrul prezent în alte abordări, când se concentrează pe deschiderea axelor imaginare. Astfel, ochiul nostru este stimulat să treacă dincolo de cadrul bidimensional și să își închipuie alte osmoze plastice și detalii senzitive. Toate alternanțele structurale propuse de Torino Bocaniciu sunt stări desprinse din sentimente profund umane, modificate în funcție de raportarea temperamentului său la frumos, la interogații și la admirația pentru provocările fiecărei zile. Dominate de bucuria de a trăi, exprimată prin căutarea eclerajelor diurne, niciodată umbrite de un gest care să scoată în afara preocupărilor jovialitatea față de corespondente din natura sa interioară, pictorul afirmă faptul că simțurile umane își găsesc reflexul în aceste contorsiuni cromatice, ținute sub controlul penelului său. Suprafețe mari de culoare sunt tratate pictural prin implicarea unor pete armonioase de tonalități, amprentate de scurte trasee gestuale, care imprimă o mișcare interioară pânzelor. Există planuri care se întrepătrund prin crearea unei atmosfere osmotice la impactul dintre masele tonale, dar și spații separate tranșant prin crearea unor zone de roșu, verde sau brunuri, care au tensiunile lor interne prin jocul nuanțelor diverse, alăturate într-o policromie susținută de corsetul bunelor practici ale picturii abstracte. Incandescența oranjului solar și dese abisuri cosmice, crepusculul de o clipă al unei lumini care licărește, decupaje de roșu sau violet, aduc aproape de noi un pictor care evadează din realitate, asumându-și o poziție aproape demirgiucă în absolutul pe care pictura sa îl caută. Relativitatea subteranului este pusă în aceeași balanță cu vizibilul diurn, Torino Bocaniciu căutând aici raportul materiei din afara sa cu propria substanță organică. Uneori o încleștare ca o mișcare tectonică transpare în cadre sub forma unor plăci de culoare, unde energii cromatice restartează acea căldură pozitivă a artistului, ale cărui stări se multiplică în fiecare lucrare.

Ana Amelia Dincă

26Gh Mosorescu, Manea Dorin şi alţi 24

8 distribuiri

Îmi place

Comentează

Distribuie

Pictorul Ilie Cioartă , de Ana Amelia Dincă

 Pictorul Ilie Cioartă

Frumusețea acestei lumi și energiile ei pozitive, sunt punctul de plecare al picturii lui Ilie Cioartă, care selectează din memoria sa, esența solarității propriului spirit, în care citim datele unei abordări psihopoetice, cu surse în copilăria artistului. O multitudine de personaje feminine, evocând tinerețea și dimensiunea ludică a eului, ocupă câmpul imaginilor emanând dinamism și totodată, bucuria de a trăi. Contemplarea și starea de beatitudine, grația mișcării și noblețea gestului reținut, acțiunea deplină ori conversația liniștită și teatrală, vorbesc despre un pictor care își menține opțiunea vizuală de-a lungul experienței artistice, fiind unitar în exprimarea plastică, deopotrivă în desen și pictură. Linia descriind curbe ample după care se structurează alte axe compoziționale, contribuie la distribuirea omogenă a elementelor pe pânză, în mod echilibrat sau permițând existența unor centricități ordonatoare, în mai multe puncte ale imaginii. Astfel, lucrările artistului, în firescul desfășurării unor mase dominante de albastru ori ocru, de oranjuri onirice și verde crud, de griuri delicate transformate în diafane pete de culoare, interacționează cu paradoxurile subconștientului, având în subsidiar un sistem compozițional dominat de preceptele desenului, sub tabloul final aflându-se o rețea grafică, ce ar putea să constituie în sine o lucrare bine articulată. Efilarea corpurilor acestor simboluri feminine, cărora li se alătură, într-o gestică venită parcă din eleganța clasicismului grec, tineri integrați de artist unui gen de procesiune, în cinstea spiritului liber al anilor tinereții, panoramează spațiul bidimensional, personajele afirmându-se frontal sau în mișcări variate, constituind puncte de fugă, centre vizuale, unghiuri formând asimetrii, adică un sistem compozițional complex, cu încărcătură emoțională, un omagiu vizual adus anilor ireversibili ai tinereții.

Ana Amelia Dincă

21Tu, Silviu Ioan Soare, Marius Barbone Barb şi alţi 18

Vasile Mureşan Murivale sau „Madonin-ul” de la km 0, de Ana Amelia Dincă

 Vasile Mureşan Murivale sau „Madonin-ul” de la km 0

Pentru Murivale spiritualitatea înseamnă libertatea de a porni de la un dat vizual, în acest caz, Madonna cu Pruncul, pe care îl supune misticismului imaginar, transformându-l într-o frumoasă poveste expoziţională.

Murivale este un personaj aparte în contextul artei bucureştene de acum. Modul său de a fiinţa, vizibil prin diferite medii de socializare şi prin galerii de artă devine implicit felul său de a gândi şi crea.

Murivale este mai degrabă un ateu, dar acest lucru nu înseamnă o îndepărtare a fiinţei sale de ideea de bine, adevăr şi frumos, care ar coincide cu puterea de maximă spiritualizare a eului. Făcând oamenilor poze cu Dumnezeu, cultivând stânjenei în cinstea madonnelor scrijelite pe zidurile de la km 0 şi desenând caldarâmuri şi tomberoane, apoi anemone pe cisme de cauciuc, pictorul nu uită să schimbe priviri cu van Gogh, unul din câinii săi inteligenti, în timp ce, cu tristeţe, plantează un trandafir pe care îl cheamă Cornel, după numele prietenului dispărut. Dar, Murivale, mai ales pictează şi iar pictează, arătându-ne caracterul său nonconformist de a crea şi de a exista.

Divinitatea vine spre el şi se arată prin trei semne, însă Madonna cu Pruncul cunoaşte infinit mai multe aspecte şi interpretări pe care Murivale le speculează cu instrumentele estetice ale concepţiei sale despre artă, făcând din această tematică religioasă un subiect laicizant, iar din Madonna o asemuire sentimentală cu însăşi mama venerată a artistului, fiinţa feminină căreia Murivale îi poartă o iubire singulară şi nemărginită. Seria de madonne cu pruncul a fost pictată începând cu anul 1997 , înscriindu-se în evoluţia firească a operei artistului care a căutat şi a descoperit, s-a întrebat fără să îşi răspundă încă, dacă gestul său de a picta pe un suport neconvenţional pentru o temă biblică, este o nefinalizată şi eternă rugăciune, care deconstruieşte ori pozitivează spiritul său ateu, tragic, minimalist...

Ana Amelia Dincă

Virgiliu Parghel, 5 decenii de pictură, expoziție personală la Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea din Slobozia, Galeriile Arcadia, de Ana Amelia Dincă

 Virgiliu Parghel, 5 decenii de pictură, expoziție personală la Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea din Slobozia, Galeriile Arcadia

Încărcate de o gestică în care descoperim geometrii și trasee puternice de culoare, aplicate cu mână sigură, pânzele lui Virgiliu Parghel par a fi născute la impactul artei europene cu izvoare vizuale ale culturii românești. Îndrăznind foarte mult în ceea ce privește specularea culorii, ținută sub control de rigori de compoziție, Virgiliu Parghel se raportează la formă doar ca pretext pentru a aplica materia cromatică, motivul pictural așezat cu siguranță pe întreaga pagină, fiind supradimensionat sau analizat prin detalii repetitive, rezultate din modelarea senzorială a culorii. În logica internă a lucrărilor sale, expresionismul abstract se definește ca fiind o seismogramă cromatică în care descoperim trăiri și forme dintre cele mai variate. Culorile încărcate de energie și vitalitate interacționează cu reliefuri discrete, cu materia picturală care nu mai vrea să țină seama de norme, ci dorește să descrie o curbă existențială și o estetică specifică artistului, în care citim cu ușurință sentimentele sale de liniște sau de zbucium. Toate compozițiile trăiesc prin mișcarea pe care o generează ritmul structural obținut din cele mai firești elemente ale cotidianului și ale temelor clasice ale picturii. Indiferent dacă este vorba de portret, peisaj, natură statică sau corp uman, Virgiliu Parghel pare a conferi imaginilor sale o tridimensionalitate, consistența formelor solide venind din gestică și din împăstări specifice, realizate cu ajutorul cuțitului și din tușe hotărâte de culoare, cu efecte de prețioase minerale. În opera maestrului Virgiliu Parghel, descoperim nu numai reflexele unui expresionism abstract, ci și atingeri cu o cultură vizuală tradițională în ceea ce privește organizarea și așezarea elementelor, cu trimiteri către simboluri și arhetipuri. Modul de aplicare al culorii amintește uneori vechiul punct de cusătură al ștergarelor sau stilizări ce induc o viziune populară de receptare a figurativului, transpusă într-o pictură elegantă și originală, în care noțiunile academice tradiționale se împletesc cu o plasticitate modernă și personală de a recepta formele, în urma repetatelor căutări de a se îndepărta de preceptele de școală, fără a le înlătura radical.

Ana Amelia Dincă

Zamfir Dumitrescu, Început de secol XX, de Ana Amelia Dincă

 La multi ani, Zamfir Dumitrescu!

- „Inceput de secol XX”-

Anumite scene de interior din creația artistului amintesc casele negustorilor și ale micii burghezii de la începutul secolului al XX-lea, atmosfera dominată de mirosul vechiului mobilier de lemn și a tainicelor ecleraje care abia pătrund prin geometria ferestrelor evocând, prin elementele pictate, simplitatea și bunul gust al ambianței interioarelor din prima jumătate a veacului trecut. De la lumina caldă care cuprinde încăperile inundate de efecte calorice încălzite cu alb și ocru, la amprente tonale reci obținute prin completarea cu verde, amestecate într-o atmosferă unitară cu galbenul care se strecoară prin ferestre, artistul își structurează lucrările de obicei frontal, deschizând imaginea spre exteriorul cadrului, prin discrete linii de forță, facându-ne să vizualizăm mental restul ansamblului arhitectonic. Seria de compoziții „Început de secol XX” nu face decât să continue preocuparea lui Zamfir Dumitrescu pentru o temă care îi provoacă spiritul rațional în ceea ce privește calculele perspectivale. Preocuparea pentru spațiu și pentru raportul matematic dintre părțile picturii, fac ca percepția tridimensionalului în plan bidimensional, să fie susținută logic și riguros. Inclusiv tavanele împărțite în casetoane sau linii drepte și pardoseli imitând tabla de șah, dar și simple podele de lemn ne invită, prin iluzia adâncimii, să trecem dincolo de primul plan și să putem înțelege legile nescrise ale compoziției. Printre acestea, multiplicarea spațiului prin deschideri dominând imaginea cu ajutorul geometriei paralelipipedice, amplifică încărcătura nostalgică a lucrărilor, care surprind clipele dinaintea amiezii sau calde după- amieze, când soarele copleșește camera pictată, făcându-l pe om să se retragă sau să-și continue cotidiana rutină în afara câmpului nostru vizual, lăsând obiectele să-și spună tainica lor poveste. Uneori centrele de interes devin secundare, lăsând câte un personaj feminin în atitudine statică, cu fața spre noi, în picioare sau așezat, să devină principalul punct de atracție al privirii, în funcție de care se organizează celelalte componente structurale. „Locuința părăsită”, „Interior desuet”, „Bucătăria veche”, „Dormitorul bunicii”, „Interior din nord”și alte câteva scene de gen, fac parte din aceeași categorie a tablourilor prin care pictorul abordează scena de interior de la începutul secolului XX, prin a cărei modalitate de articulare a indicatorilor teoretici, rămânând într-un traseu stilistic similar. Interioarele cu tentă arhaică, aparținând nu numai unui trecut imaginat, ci și unor vremuri resimțite prin ecoul bunicilor artistului, prin pitoreasca atmosferă a vechiului București, pe care Zamfir Dumitrescu a cunoscut-o îndeaproape, făcând parte din atmosfera misterioasă și vetustă a acestuia, se constituie într-un segment integrat aceluiași demers estetic de concretizare a noțiunilor academice de diseminare a unui câmp vizual formativ.

Ana Amelia Dincă

Graficianul George Pătru în colecția lui Istilian Bojilov

 George Pătru în colecția lui Istilian Bojilov

Istilian Bojilov și George Pătru au fost colegi la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, la clasa profesorului Octav Grigorescu (până la sfârșitul anului întâi), fiind preluați până la finalizarea studiilor de Vasile Kazar. Lucrările din expoziția comemorativă fac parte din colecția graficianului bulgar, fiind schițe și studii din care rareori lipsesc personajele, suprarealismul specific operei de tinerețe rămânând pregnant în compozițiile de pe simeza Sălii „Atelier” a Centrului Cultural UNESCO „Ionel Perlea” din Slobozia. Abordarea științifică a temelor imaginate, printr-un desen subordonat conceptului general al imaginii, ne arată forța artistului care construiește spații cu multe plasticități. Aici, acesta modelează nu numai expresivitatea negrului, ci și tentele de griuri, accentuând prin acestea și geometrizând planul perspectival, devenit uneori o inducție metafizică a lumii, neocolită de interogațiile omului modern. Deși cel mai important, desenul este subordonat formelor care permit zone de relaxare observațională, coborâte din ambianța tensională a finelor hașuri și alternând cu ductul sobru și hotărât al unor trăsături de peniță, modulate după propriul simț estetic.

George Pătru aparține unei generații remarcabile de graficieni din care fac parte Irina Lakatoș, Bojilov Istilian, Laetiția Scmidigen, Irina Niță (ulterior Pusztai), Pusztai Peter, Marta Deleanu (Vlădoiu), Ioan Doru Vlădoiu, Nicoleta Petrescu, Alexandru Bălan, Viorela Mihăilescu Vintilă, Măriuca Brâncoveanu (Popescu), Popescu Viorel.

Ana Amelia Dincă

Paul Hiter și pictura socială

 „Adesea se ascunde un vulcan sub masca frumuseții”

-Paul Hiter și pictura socială-

Pictura lui Paul Hitter este originală, prin actualitatea şi sincretismul subiectelor abordate, apropiindu-se de linia unei arte sociale, tangentă în mare parte cu pop-cultura. Sursele sale se află în estetica imaginilor de pe cărţilor de tarot, care stau la baza stilului său, autointitulat expresionism balcanic.

Fiind exponentă a unei tendinţe inspirată din viaţa ţiganilor, pictura practicată de artist se află sub semnul excentricului, amintind de caracterul nomad al unei populaţii reprezentată în datele ei identitare, legate de costume exotice, viu colorate, de anumite obiceiuri ce ţin de tradiţii şi de suferinţe care relevă partea ascunsă a sufletului.

Rromii care îl inspiră pe Paul Hitter sunt vecinii noştri, colegii, prietenii, sunt prezenţi printre noi încercând să-şi păstreze formele culturale autentice, iar pictorul completează această perspectivă.

Etnia tiganilor nu este singura latură vizuală la care se raportează artistul. Aceasta este de fapt partea pozitivă, poezia picturii sale. Paul Hitter a ales să evoce şi un segment social care vizează lumea interlopă măruntă, cu efecte negative asupra populaţiei. „Hoţii de buzunare din trasportul în comun din Bucureşti”, „Alba-neagra”, „Păcănele”, „Aurolacii”, „Contrabandă”, „Recuperatorul” reprezintă categoria „şmecherilor” caracterizată prin eludarea permanentă a normelor morale şi juridice unanim admise, prezentat ca specificitate a colectivităţii româneşti.

Mai mult decât o simplă sursă de inspiraţie, punctul de plecare al picturii lui Paul Hitter vorbeşte despre suferinţele familiei contemporane, despre implicaţiile canonice şi juridice ale omului, despre forţele demonice omniprezente.

Dramele existenţiale narate cu mijloacele picturii stau alături de o anumită formă de libertinaj verbal, tradusă în inscripţii justificatoare, care explicitează imaginea ce pare să sfideze regulile sociale şi uneori buna cuviinţă, pictorul acordându-şi formele de libertate, potrivite temperamentului său. Sugestiile licenţioase sunt argumentate, exprimând o situaţie dată, o circumstanţă legată de un fapt social. În realitate, artistul are îndolieli asupra existenţei şi ochiul său atent este cinic în raport cu împrejurările necontrolate ale vieţii umane, în contextul lumii actuale.

Femeia este un subiect predominant în abordările lui Paul Hitter, fie sub forma portretului integrat în compoziţii decorative ample, fie reprezentând explicit chipul care i-a servit drept model, ori sub forma unei idei, a unui gând, pictorul având grijă, de multe ori, să-i inscripţioneze numele: „Rona Hartner”, „Narcisa”, „Zaraza”, „Katyusha”. Identitatea femeii în societatea contemporană, variabilitatea statului acesteia şi schimbarea mentalităţii sunt sugerate de compoziţiile „Miss Diaspora Sovietika”, „Miss Diaspora Afghanistan”, „Miss Diaspora Congo”, „Miss Diaspora Peking”, „Miss Piranda, dar şi în lucrări unde este prezentată ca practicantă a celei mai vechi meserii din lume.

Însă majoritatea subiectelor rămân inspirate din lumea ţigănească, o tagmă controversată şi misterioasă prin cutume. În timpul studiilor la Munchen, Paul Hitter s-a apropiat de această grupare marginalizată, el însuşi considerându-se un izolat.

Condiţia socială, asemănătoare a artistului cu emigranţii rromi, a devenit un context favorabil implicării sale în filosofia de viaţă a acestora, care a devenit proiectul său vizual.

Pictorul de origine româno-germană este format la altă şcoală şi nu se înscrie în arealul estetic cu care ne-a obişnuit cultura românească a domeniului. Învăţând la Munchen, pare un neconvenţional ce are o viziunea neobişnuită pentru manifestările artei locale, ieşind din tiparele picturii noastre, pe care le-a cunoscut prin studiile la Liceul de Artă „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, apoi prin contactul cu Academia de Artă din acelaşi oraş, frecventată o scurtă perioadă.

La vârsta de 22 de ani, Paul Hitter pleacă în Germania, iar una dintre cele mai interesante lucrări create aici, care ne vorbeşte despre drama exploatării minorilor, este „Begging Berlin”, portretul unei copile iugoslave de etnie tigănească, a cărei viaţă se proiectează pe fundalul unei poveşti triste. Aceasta, pentru a câştiga un ban, stătea în faţa atelierului său şi cânta la armonica furată de un necunoscut. Compoziţia inspirată din „Fetiţa cu chibrituri” al lui Hans Christian Andersen este imaginea copiilor fără copilărie, marcaţi de indiferenţă. Din punct de vedere stilistic, viziunea expresionismului balcanic este deja conturată aici, dând tonul demersului plastic ulterior.

Paul Hitter are o privire integratoare asupra universului artei. Se exprimă aşa cum simte, pune în joc trăirile umane, aplatizează, decorează, creează profunzimi ideatice, aşează culoarea în starea ei pură sau foloseşte acorduri cromatice foarte rafinate, dramatizează şi satirizează, îţi transmite o încărcătură estetică derutantă amintind expresia picturii lui Henry Mattisse, lui Gustave Klimt şi a Fridei Kahlo. Fiecare dintre cele trei viziuni au reminiscenţe în abordările ornamentale şi compoziţionale ale lui Hitter, fără a-i ştirbi cu nimic originaliatatea.

Artistul selectează aspecte din viaţa zilnică a ţiganilor, această etnie evocând în pictura sa caracterul balcanic, oriental prin buna dispoziţie, prin modul în care le sunt împodobite corpurile, prin elementele de magie şi vrăjitorie care aparţin supranaturalului, demonstrând cum o formă populară de manifestare se integrează unei producţii artistice.

Simboluri precum cuţitul, zarurile, tatuajele, flăcările ritualice şi flacăra iubirii, credinţa în Iisus, ochii, inima, craniile atrag atenţia alături de activităţi precum cântatul, ghicitul în cărţi şi în sfera magică, descântatul, apanajul frumoaselor pirande împodobite cu fast.

Tragediile existenţiale ale acestei populaţii sunt evocate în multe lucrări ale artistului, unde intuim stări de spirit şi momente emoţionale redate prin intermediul tensiunilor coloristice. „Getto” reprezintă o ţigancă alăptându-şi copilul, o scenă amintind de dramele celui de al doilea război mondial, când ţiganii au fost deportaţi, închişi în lagăre, folosiţi ca sclavi, fiind schinjuiţi şi ucişi de frig, foamete, tifos. Dar nu numai dramele sociale, ci şi cele conjugale se află în vizorul artistului. „The Cheating Husband” este o lucrare având în centru pe nevasta ţiganului decepţionată, aşteptându-şi soţul infidel. Spălând rufe, găseşte pe cămaşa acestuia ruj de pe buzele altei femei. Nori şi furtună se abat asupra sufletului său, întărind caracterul metaforic al picturii.

Lumea ţigănească nu-i dă pace lui Paul Hitter, elementele ei fiind încorporate în identitatea artistului: în imaginea pe care o afişează despre sine, în vestimentaţie, privire, tatuaje şi unele atitudini comportamentale ce par a fi ţigăneşti, în sensul bun, vreau să spun. Adică artistul este asemeni personajelor sale şi îi stă bine aşa, acest lucru făcându-i plăcere şi inspirându-l.

Paul Hitter este încă tânăr, iar viziunea determinată de o conjunctură, de o gândire, de o căutare a originalităţii, se află în derulare. Senzaţionalul acestei picturi apare la nivelul expresiei, în primul rând prin tematică, prin cromatica violentă şi prin şocul lingvistic determinat de unele inscripţii cu limbaj subcultural, reflectând atitudinea de revoltă a artistului faţă de aspectele marginale ale societăţii legate de sex, politică, jocuri de noroc…

Însă lucrările de început au o direcţie stilistică total diferită. Reprezintă personaje, situaţii, foarte rar decorativul îşi face apariţia. Au un mai pronunţat caracter pictural. Descriu de obicei un personaj folosind petele mari de culoare şi sinteza, iar expresia acesteia nu este atât de sălbatică. Armoniile cromatice sunt rezultatul unor interpuneri contrastante, denotând agresivitatea şi drama. Chipuri fantastice, aproape monstruoase sau interpretate într-o notă reducţionistă, de un expresionism ponderat definesc debutul său.

De la acestea, Paul Hitter trece la un grafism mai accentuat. Importanţa acordată petei de culoare este înlocuită cu întâietatea liniei trasată în intensităţi gradate de simpla urmă a unui instrument cu vârful foarte fin, descriind uneori delicate filigrane şi trăsături diferenţiate ale pensulei.

Decorativismul picturii sale şi opulenţa nuanţelor puternice, caracterul grafic şi amănuntul, capacitatea de analiză, răbdarea de a acoperi suprafaţa, inscripţiile care se integrează foarte bine în compoziţii, fac parte din etapa de acum. Ritmul este o regulă fundamentală în succesiunea şi dinamica elementelor aşezate la distanţe aproape egale, conform traseelor ordonatoare ale spaţiului compoziţional, conceput după principiul „horror vacui”.

Pe lângă pictura de şevalet în ulei sau acril, Paul Hitter realizează printuri semnate şi numerotate: „Bob Marley”, „Balkan Love”, „Begging Berlin”, „Long Life Sailor”. Această ultimă imagine este reprodusă direct pe pânză din bumbac pur, prelucrată apoi prin pictare directă şi protejată cu un strat transparent de acril. Compoziţia, realizată în tonuri şocante, reprezintă un soldat sovietic care a străbătut mări şi oceane şi, ajuns la ţărm, îşi îneacă tristeţea în vin şi femei.

Fiecare tablou are o poveste frumoasă, dar în egală măsură este o revoltă faţă de societatea românească, faţă de vedetele care confundă meseria cu relele moravuri, faţă de unele case de licitaţii de la noi.

Sâmbătă, 21 martie, la Artxpert, şi-a prezentat lucrările create în America. Stilul rămâne acelaşi şi vine din interior, nu dinafară, ca şi libertatea despre care vorbea în jurnalul din 16 februarie, 2015. În imagine, Zaraza.

Ana Amelia Dincă

Georges Mazilu, Omul hibrid și solaritatea lui indubitabilă

 Georges Mazilu, Omul hibrid și solaritatea lui indubitabilă

Imagini alegorice cu personajele aparținând unui azil al memoriei, unde stau închise ființe hibride, având parcă reminiscențe dintr-un bestiar prezent încă în subconștientul nostru, creează friza imagistică a operei lui Georges Mazilu, un aristocrat al discursului fantastic, în ale cărei date descoperim ființa umană, cu multiplele ei fațete. Aceste noțiuni sunt ușor de observat în psihologia personajelor, în care blazarea și răceala ori căldura privirii, ironia și sarcasmul sunt evocate sub forma jocului și al diverselor simboluri cu mesaje ascunse. Ideea dedublării și pervertirii, susținând aceste entități derutate, cu chip de oameni și animale, deplasându-se cu ajutorul unor mașinării rudimentare și dialogând între ele, par că doresc să depășească spațiul tabloului. Există însă și caractere ce se concentrează în centrul lucrărilor, deschizând sau închizând cadrul imaginar al compozițiilor și evocând grotescul, decăderea umană, spiritul demonic, drama, fericirea, definind prin aceste elemente, discursul artistic al lui Georges Mazilu. Inexactitatea timpului și incertitudinea atitudinilor se derulează printr-o serie de conotații simbolice. Mărul și para, vioara și trompeta, cartea de citit și cărțile de joc, lumânările și florile, sunt așezate sub semnul miracolului, acestea dobândind suprasensuri și trimiteri în cultura mistică, printr-o derulare a dualității om-animal, rațional-irațional, contradicție – concordanță. Îmbinând estetica urâtului cu dimensiunea eternă a frumosului, Georges Mazilu amplifică teatralitatea și firul narativ al lucrărilor sale prin introducerea unor animale și păsări, așezate în contexte inedite, ceea ce induce și o configurație imprevizibilă a comportamentului acestor creaturi cu fizionomii transformate discret, până în pragul anamorfozei. Discursul plastic al artistului reprezintă, de fapt, manifestări ale naturii umane: bucuria, iubirea, tristețea, uimirea, naivitatea, falsitatea, slugărnicia, conduse spre supranatural, spre o latură fantasmagonică plină de savoare și întrebări. Fetele au capul împodobit cu sârme spiralate și geometrii, flori și exotice liane, obținute din grafierea unor linii, indicând deopotrivă rafinate bijuterii, punctate cu pietre prețioase, iar rochiile simple ori cu accente de plasticitate abstractă, evidențiază carnația strălucitoare. Femei și liniștite, și ardente, frumuseți devastatoare, dar și chipuri suave și reținute, aparținând altui timp și altui spațiu, combinații între malefic și pur, stau lângă un tip antropologic de mascul, ieșind în evidență prin gestică și amplasarea în contextul simbolic al imaginii, incitant și indescifrabil. Pentru Georges Mazilu, caracterul animalului corespunde foarte bine caracterului omului, în sensul bun și rău, însă varietatea manifestărilor ființei se oglindește nu numai în aceste juxtapuneri, ci și în ochii triști ai personajelor, trăind într-o închisoare a propriului interior introvertit sau liber, idee amplificată de folosirea permanentă a contrastelor clarobscur, prin intermediul cărora artistul inițiază misterul și anticipează începutul unor drame, descifrate în subsidiarul aparențelor. Totul este supus hazardului, jocul de cărți, careiajul tablei de șah, roata, carul, indicând întâmplarea care ne guvernează. Conversația jovială, dansul, muzica, implicând micile bucurii existențiale, pe care artistul nu le uită, completându-le cu tenta de umor, de grotesc și burlesc, rescriu intruziunea supranaturalului într-o operă care camuflează satira la suprafață și acordurile tragice în anexa semnificațiilor cu tâlc. Gândul nostru se întoarce în timp când privim tablourile lui Georges Mazilu, pentru pictor lumea fiind un teatru pe a cărei scenă se derulează un basm fără final fericit și unde infernul și paradisul sunt filtrate prin categoria estetică a iluziei și fantasticului, constând în aceste deformări bizare ale omului, conceput ca un hibrid biologic. Știința desenului și a culorii, stăpânirea formei imaginate și modul de reperare a eclerajelor, efectele metalice ale unor suprafețe vestimentare sau ambientale, aplatizarea petei cromatice și reliefarea ei, distorsiunea trupurilor și chipurilor, mascarea lor, sugestia volumului, dând impresia tridimensionalității și a dorinței eroilor de a ieși din tablou, ne introduc în teritoriul superstiției și supranaturalului. În acest cadru al miraculosului, personajul feminin nu mai este evocat în datele unei anumite tensiuni rezultată din dilemele situațiilor neverosimile și închipuite de artist. Mesajele nu mai sunt ambigue, pictorul reliefând misterul și farmecul structurii feminine și incitând privitorul să apropie aceste configurări de o latură poetică a realității. De remarcat este și de această dată investigația psihologică a personajelor, care par că ies din zona misterului, îndepărtându-se de ciudățenia chipului și factura hibridă a celorlalte compoziții, lăsând armonia și ludicul să se întrezărească în accentele unei picturalității susținute de suprapunerile de culoare rafinate. Portretele de fete nu exclud senzualul, pielea fină, rotunjimea sânilor adolescentini, decolteul rochiilor care lasă la vedere pielea galben-trandafirie , alăturându-se privirii calde și cercetătoare, buzelor senzuale și obrajilor rumeni, mâinilor care mângâie sau țin flori ori zâmbetului reținut și poznaș. Aceste amazoane și tinere fete, melancolice și cu ochii asemănători unor puncte cosmice, ne atrag atenția prin ținuta lor plastică, implicând ductul grafic al pensulei armonizând cu pata amplă de culoare, dar evidențiind și caracterul imaginativ al reprezentării. Madone sau menine cu cireșe, împodobite în fel și chip, diferențiate prin fizionomii, purtând rochii simple, cu decorații florale și geometrice ori perle albastre și flori în păr, îmbrăcate în costume venețiene și în alte veșminte medievale, ne arată cum Georges Mazilu a trecut discret prin discursul cultural al unor epoci vechi, dar și prin inovațiile Renașterii franceze, evocând, într-un mod personal, frumuseți feminine exotice și citate conceptuale provenind din etape diferite ale istoriei artei, doar prin caracterul de minimă sugestie, dând astfel o notă aparte picturii sale lirice și narative, în același timp. Eclerajul se focalizează în registrul superior al figurilor, lumina fiind stranie și strălucitoare, iar personajele feminine părând a fi protagonistele unor fabuloase întâmplări. Caracterul plastic direct prin forța unor indicii simbolice, fără analize vizuale care să aglomereze imaginea, conferă o expresivitate maximă tablourilor, ale căror suprafețe structurale se pun în evidență reciproc, prin contraste calorice, prin armonii și prin alternanța formei cu pata de culoare. Spațiile neutre nu fac decât să se constituie în suporturi de conturare ale personajelor, barocizante de multe ori prin teatralitatea și somptuozitatea lor. Sub semnul „Florei”, câteva chipuri, în portretizarea cărora apar motive florale policrome, rămân în orizontul aceleiași implicării a feminității în creația lui Georges Mazilu. În mod excepțional, nudul și seminudul, vin să completeze admirabil opera artistului, însă ideea „Buneivestiri” reliefează dumnezeirea laturii profane a omului. Pictura lui Georges Mazilu este un spectacol al lumii și cu multe fațete existențiale aparținând sufletelor pure, inocente, distanțate de răul prezent în contemporaneitatea noastră desuetă. Imaginile spun povești, însă sunt reflexul vârstelor umane, al întâmplărilor și al revelațiilor filosofice. Muzica, poezia și pictura se metamorfozează în temele alese, care evocă întoarcerea către sine a omului. Aparent, nimic nu este dramatic și nici o lucrare nu se dezice de spiritul divin, care planează în fantasticul încărcat de semnificații. Însă, așezate sub semnul norocului de a fi, toate aceste compoziții vivante au în profunzimea lor ideea deșertăciunii. Simbolul craniului, care apare nu întâmplător într-o compoziție, îl determină pe artist să reflecte asupra destinului și vieții trecătoare, prin intermediul acestor ființe închipuite, ce par a eluda problematica existențială. Însă, acestea definesc factura profund ontologică a artei lui Georges Mazilu, închegată stilistic și originală, care evocă sub forma bucuriei de a trăi, acea secundă ireversibilă a petrecerii noastre pe pământ. Aceste date pot fi investigate în cadrul figurii masculine, nu lipsită de sensibilitate, de afecțiune. Având un suflu arhaic, bărbații scunzi par a fi coborâți într-o grotă, dând impresia unor oameni primordiali, de demult dispăruți. Particularitatea chipurilor constă în asimetria componentelor faciale, iar specificitatea veșmintelor se află în pitorescul arhaic al texturii reprezentate. Atributul anatomic evident al figurii este fruntea, prelungită nefiresc cu nasul, urechile neobișnuit de mari, ce creează mici monștri suprarealiști, niște liliputani incomozi privirii și nostalgici ai unor timpuri utopice, călătorind sub lumina stranie a unui invizibil felinar, sub care, o fericire inconștientă, devastatoare și perpetuă se întâmplă.

Ana Amelia Dincă