Abstract, Horia Cristina la Căminul Artei
Una dintre recurentele tendințe ale artei contemporane rămâne abstracționismul, iar nenumăratele dezbateri în jurul acestuia și a numeroaselor sale variante sunt inepuizabile, timpul demonstrând că sunt, de multe ori, și inovatoare. Din suma reflecțiilor tot mai palpitante pe care le-a provocat această direcție, Horia Cristina a rămas fidel reprezentării bidimensionale pe pânză și în termenii clasici ai curentului, în care trăirile subconștiente s-au exteriorizat pentru a ne vorbi de perioadele de acalmie și de revoltele care se petrec în sufletul artistului. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem în ceea ce privește estetica sa este legată de modul cum a ajuns un pictor cu formație academică să se îndepărteze de formă și să devină adeptul limbajului plastic nonfigurativ. Din această perspectivă, credem că lumea contemporană nu este pe placul artistului, acesta autoizolându-se în acest discurs nonfigural, manifestându-și astfel revoltele și interogațiile. Prin înlăturarea oricărei urme a realității, Horia Cristina a apelat la resorturile sale intime, care l-au condus spre un discurs vizual cu multe reguli interne, semn că pregătirea academică a constituit și în abordarea abstractă baza reflexelor structurale ale compoziției, implicând aici și știința culorii. Înlăturarea lumii vizibile nu a eliminat în totalitate realitatea obiectivă, întrucât motivele de plecare ale picturii sale nu sunt numai cele interioare, ci aparțin inclusiv exterioului. Structura zidurilor ca o componentă a memoriei, atmosfera cu infinitatea marină și cerească, implică impresia de fluid și eter, de materialități discret prelucrate plastic, peste care apar visele artistului, întrerupte deseori de utilizarea unui joc cromatic prin crearea unor trasări brutale cu instrumentelor de lucru, aplicate peste fondul delicat și nongestual, ca o amprentă vizuală cu trimiteri spre lipsa unei concordanțe cu societatea în care trăiește ca artist și ca om. Pictura lui Horia Cristina are regulile ei interioare, conforme criteriilor moderne ale expresiei plastice, și tocmai de aceea opera sa abstractă este unitară. Posesoarea unor note lirice, câteodată chiar cu efecte plastice în care se citește o implicare a sentimentului dramatic, cu tensiuni recurente diferit adaptate fiecărei lucrări, interpuse peste un fel de liniște de moment, artistul pune, prin viziunea sa, o barieră între el și dimensiunea nonfigurală a metaforelor cromatice. În creația lui Horia Cristian există lucrări aproape nihiliste, unele dintre acestea mărturisind chiar necredința artistului în materie, sinonimă cu blazarea pe care o afișează față de subiectivele condiții existențiale. El nu se mai simte comod cu el însuși, iar derapajele viețuirii în astfel de vremuri sunt redate prin intermediul unor interpuneri de negru, ce par a fi niște lovituri de ziduri ale materiei imaginare, sinonime cu revolta pe care o trăiește artistul în fața șevaletului. Pictura lui Horia Cristina este un manifest la vremurile distorsionate pe care le trăim cu toții, integrându-se într-un context mai complex al picturii românești abstracte, din a cărei manifestare a momentului trebuie să menționăm abstracționismul american al lui Corneliu Vasilescu.
Ana Amelia Dincă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu