Pictura lui Horea Paştina 

Când priveşti pictura lui Horea Paştina ai impresia că Dumnezeu este aproape, că ai văzut locul mâtuirii definitive şi că acolo ai vrea să trăieşti într-un Eden numai al tău. Nu doar  liniştea şi energia pozitivă te îmbie, ci şi lumina colorată, sub forma iluziei  că te afli încă în vis şi parcă nu vrei să te trezeşti din reveria care ţi-a fost dată pentru câteva clipe în faţa unui peisaj simplu, monumental, evocat în culori puţine, esenţiale, în griuri extrem de rafinate, prin care Horea Paştina ne mărturiseşte că lucrurile frumoase ar trebui arătate şi trăite, făcând rapel la meditaţia şi melancolia la care este supusă fiinţa, ca structură a universului.  Un ascet în esenţă, organizându-şi viaţa după cărţile sfinte şi pictura după principii clasice într-o reaşezare modernă, Horea Paştina, cu fiecare ieşire pe simeze, ne demonstrează cât de mult poate transmite prin puţin, adică printr-o cromatică potolită, prin forme fragile  de discreţia şoaptelor alese, spuse în surdină, dar răspicat,  regăsite într-o natură statică, într-un peisaj, într-o compoziţie de interior sau într-un portret.  Pentru artist, nu numai cerul, ci şi pământul este un spaţiu infinit, adânc şi tăcut. Culmile de deal, pădurile umbroase, privelişti după privelişti, în decupaje secvenţiale, au ca punct comun nemişcarea. Vegetaţia ca martor al trecerii timpului, tăcerea ierburilor, câmpii de o solemnitate acaparatoare, deasupra cărora argintiul prafului cosmic pare o apoteoză a luminii, sunt surprinse în diferite tipuri de ecleraj. Acesta, perceput de artist în funcţie de răcoarea dimineţii, de miezul dogoritor al zilei sau de aburul trist al amurgului, formează enclave de alb grizat şi ondulaţii în care materia, în mişcarea ei încremenită, creează iluzii şi metamorfoze, transparenţe şi ziduri, de culoare diafană.

Dintre structurile tematice ale peisajului, grădina este cea mai plauzibilă metaforă pentru ideea de frumos. Aici artistul se regăseşte pe sine, realizând în acelaşi timp o plăsmuire divină a lumii, aflându-se în ipostaza de „Creator”. În acest spaţiu de meditaţie, de relaxare şi de fuziune a sufletului cu nostalgiile şi credinţele personale, pictorul amplifică motivul călătoriei omului spre propria fiinţă. Într-o dispunere cromatică sintetizatoare, suprafeţele captează lumina şi o reflectă privirii noastre sau o lasă să licărească discret în spaţii ample prin paleta de griuri şi pământuri, pe care Horea Paştina o stăpâneşte cu priceperea unui  maestru. Artistul admiră grădina de dincoace de lumea fascinantă a ierburilor, dând impresia că priveşte pe fereastra atelierului sau că şi-a aşezat şevaletul pe veranda casei. Dar, de multe ori, natura îl învăluie, părând că se află în mijlocul ei şi că vegetaţia îl cuprinde şi îl devorează. Într-unul dintre tablouri şi în ambianţa fermecătoare a grădinii, pictorul îi citeşte soţiei, Emilia, o scrisoare. Aceasta stă cu faţa întoarsă spre noi, foarte aproape de pictor, înclinarea discretă a capului fiind orientată spre hâtria din care cei doi primesc veşti de departe. Feericul atmosferei din grădină, misterul epistolei şi scena, posesoarea unui anumit intimism spiritual, în care trăirile se armonizează cu natura, plasează lucrarea în zona romantismului, specifică ansamblului operei maestrului. La fel ca grădina, fereastra este o multiplicare a eului, o cale spre o lume infinită, perfectă şi pozitivă, ce reprezintă simbolul receptivităţii şi al deschiderii către lume, realizând în pictura lui Horea Paştina interferenţa dintre interior, unde artistul reconstruieşte pe pânză senzaţii colorate aşezate în regulile compoziţionale ale picturii şi ale lumii figurative şi exterior, acolo unde tăcerea te cuprinde şi vegetaţia te învăluie ori te copleşesc zidurile încărcate de mistere, care îi asigură plasticianului momente de inspiraţie şi de reculegere. Aceste imagini te fac să simţi aerul de dincolo de geam, de unde zarva firească a arhitecturilor ar trebui să răzbată. Însă ferestrele lui Horea Paştina sunt dătătoare de întrebări, de taine şi de încremeniri în linişti, în vibraţiile mute ale timpului, vidul dintre zidurile evocate fiind conţinător al unei întregi substanţe vitale, al unei veşnicii. Din punct de vedere plastic, fragmentele de arhitectură citadină văzute din interior şi designul simplu al încăperii de unde artistul concepe raportul „aici” şi „acolo”, se constituie într- un joc de planuri aşezate cu ştiinţa celui pentru care compoziţia nu mai are secrete. Când pictorul se opreşte asupra compoziţiei de interior, ochiul său staţionează  asupra unor motive precum un dulap arhaic, care îi domină imaginarul apărând recurent în numeroase lucrări. De multe ori, privirea face un popas în contextul universului apropiat, unde un instrument muzical cu formele sale  rotunde şi senzuale , un vas de lut de o simplitate cuceritoare aflat pe vremuri în podul casei de la Alba Iulia, devin motivele unui complex vizual ce poate modifica lumea prin forţa frumuseţii  lui.  Artistul se apără astfel de automatismele contemporaneităţii,  pe care le înlătură cu penelul său de colorist. Un explorator al maselor cromatice care, supuse unui registru luministic bine cântărit în paleta tonalităţilor, redă un  ecleraj specific şi o picturalitate obţinută dintr-o pensulaţie creatoare de fascicule de lumină grizată. Structurile vegetale sunt suportul vizual al tuturor lucrărilor, cu excepţia portretelor, fie că este vorba de un peisaj prezentat într-o perspectivă a locului, un colţ de pădure umbroasă şi protectoare, sau detaliul unei grădini secrete pe unde umblă duhuri  nevăzute şi îngeri imaginari. Crini albi şi roşii ca elemente în sine, fără trimite directe la anumite semnificaţii biblice, stânjenei şi maci, garofiţe şi muşcate, se constituie în decoruri pentru încăperi în care căldura cromatică şi lumina liniştitoare reclădesc energia pozitivă a unor spaţii de meditaţie.

Aceleaşi obiecte, flori, interioare sau grădini sunt aşezate în diferite contexte cromatice dialogând cu lumina ce le străbate şi dobândind identităţi distincte prin limbajul pictural şi stările sufleteşti ce diferenţiază în final semnificaţiile căutate şi descoperite în cadre compoziţionale similare. În creaţia lui Horea Paştina portretul este un subiect rar, iar atunci când este abordat reprezintă personaje extrem de apropiate sufletului artistului: mama, părintele Stăniloaie, soţia sau propria imagine. Expoziţiile „Grădinile Emiliei” de la sala Dalles din Bucureşti (2013) şi “Grădini” de la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca (2014) i-au adus pe simeze opera, pe care Horea Paştina însuşi o descrie: „Lucrările sunt ca nişte pagini de jurnal, ca nişte însemnări ale unor întâlniri cu oameni, cu locuri. Le socotesc nişte studii, încercare de aprofundare, de înţelegere. Îţi pare că în următoarea lucrare poţi să adaugi ceva, este ca o pagină pe care o scrii şi nişte gânduri din pagina anterioară se duc în pagina următoare. De asta apare reluat scaunul sau florile de crin sau locuri, peisaje sau  crinii aceştia roşii pe care în fiecare an îi întâlnesc sau crinii albi ca şi anotimpurile care se întorc mereu, de fiecare dată dată aducând o noutate. Sunt câteva lucrări inspirate de la Tescani, din zona Bistriţei-Năsăud, unde am fost de câteva ori în practică cu studenţii,  pe urmă din grădină de la mine, din grădina domnului Nasta; strângem lucruri pe care le folosim apoi în atelier, ca nişte grădinari, care strâng roadele grădinii şi le aduc înăuntru şi le folosesc.”

Pentru Horea Paştina pictura este ştiinţă, dar şi fantezie creatoare, deşi fiecare tuşă este aşezată cu multă grijă. Legile naturii cercetate şi expansiunea eului liric, fantezia cromatică îl fac un pictor de factură romantică ce proiectează asupra timpului şi spaţiului meditaţiile şi sentimentele legate de sfera subiectivă a fiinţei. Reflexia şi libertatea unei nelimitate imaginaţii, la care această pictură te îndeamnă ca privitor, au fost evidenţiate de cuvintele părintelui Dumitru Stăniloaie, iar critici de artă reputaţi precum Andrei Pleşu, Dan Hăulică, Mircea Oliv, Călin Stegerean, Maria Magdalena Crişan au remarcat actul artistic de sacralizare al naturii şi tenta ezoterică pe care o poţi recepta privind pânzele maestrului.  Dan Grigorescu l-a definit în termenii pictorului preocupat de „semnificaţiile de dincolo de limitele fizice ale obiectului”, proiectând în sfera metafizicii „concretul teluric”, diafana petală a crengii înflorite şi „interiorul cordial al unei camere”. Mircea Oliv, curatorul expoziţiei de la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, descifra în pictura lui Horea Paştina o regândire a naturii în termenii estetici necesari  unei uşurinţe de citire a acesteia (de aici, dificultatea actului de creaţie), constatând o “trecerea de la peisajul formal geometric la aparenţa naturală a dezordinii”, o “naturaleţe” “căutată şi construită”.

Născut în data de 13 septembrie, 1946, la Alba Iulia, absolvent al Instutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” în 1973, la clasa maestrului Alexandru Ciucurencu, Horea Paştina este conferenţiar doctor la catedra de pictură a Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, având o laborioasă activitate expoziţională, care nu poate fi separată în anumite puncte de grupul „Prolog”, al cărui cofondator este împreună cu Paul Gherasim, Constantin Flondor, Cristian Paraschiv şi Mihai Sârbulescu.

Ana Amelia Dincă,

Critic de artă