Grafica Mariei Unțanu acum

În grafica Mariei Unțanu, abordarea veșmântului ca element de relevare a plasticităților, nu este ceva nou. Cu decenii în urmă, acoperământul trupului era filigranat grafic în compoziția „Cămașa morții”, care învăluia trupul unei  tinere fete, redată din profil și cu ochii închiși. Coroborând trăirea interioară și pe cea exterioară ființei, Maria Unțanu a diseminat cele două stări de-a lungul anilor de creație, redând ori trăirea și energia feminină, pentru că mai toate personajele artistei sunt simboluri ale feminității și cunoașterii sinelui, ori evocând  contemplarea de dincolo de corp, reflectată în naturi statice, cu valențe poetice și meditative, unde necunoscutul determină interogația prezentă în cărările nesfârșite ale existenței, exemplificate de firul țesăturilor care urcă și coboară, se apropie și se depărtează, artista fiind inspirată de cusătura broderiilor și ștergarelor, a iilor și cămășilor tradiționale. Acum, aceste componente fac trecerea de la  ipostaza de carapace protectoare a trupului și suprafețelor, la veșmântului tratat ca obiect de sine stătător, ca structură plastică purtătoare de mesaje, uneori ca extindere a psihologiei omului sau ca reflex al frumosului, însă  cu multiple valențe culturale, formând o amprentă artistică, un parcurs vizual unitar, specific Mariei Unțanu.  Mărturii ale unui timp trecut, memorie a unei colectivități cu valori ancestrale,  texturile care formează punctul de plecare al imaginilor sale, sunt amplasate în zona cercetării expresivităților, potențate de mijloacele desenului și ale unei experiențe particulare în construirea formei gândită ca un ritm de linii, puncte și pete de culoare. Imaginea rămâne o consecință a așezării raționale a traseelor vizuale, concepute în conglomerate de entități abstracte, rezultate din dispunerea specifică stilului său. Planurile, faldurile materialului, cu adâncimi și reliefuri analizate în amănunt, sunt iluzorii, la fel ca viața omului. Veșmintele desenate de Maria Unțanu au destin, vârste, sunt efemere, constituie amprenta unei identități, impun o conduită, statornicesc idei, sentimente, reprezintă renașterea, viața triumfătoare și tragedia dispariției. Schimbându-le contextul, acestea nu mai acoperă carnea dumnezeiască a omului, ci devin stări ale materiei, obiecte de admirat, reflexe ale frumosului, ferestre care multiplică lumea vizibilă, lăsând loc imaginarului spre deschideri ale invizibilului. Scânteieri de lumină se reflectă din loc în loc, lăsând ca jocul de umbre să tensioneze planurile în registre diferite de reprezentare, osmozate în grafii și semne, uneori componentele fiind diseminate în scheme geometrice, receptate doar de un ochi atent. Sinestezia dintre structurile alcătuite, care induce  inserția orientală a conceptului de labirint, reminiscențe discursive coborâte din vechi civilizații copte și grecești sau inducerea unei formulei asemănătoare ADN-ului, evocată printr-un tip de scriere abstractă, inventată din elementele de limbaj plastic și din tehnica stippling, domină acest areal imagistic, care devine  simbol, mit, arhetip. În unele cazuri, câmpul bidimensional prezintă anumite configurații, preluate din regnul aviar și vegetal, din cel medieval și sacerdotal.   Alăturarea unor păsări, care prin forma lor te îndeamnă să le prinzi în mâini și să le simți delicata rotunjime a toracelui, apoi palme cu degete efilate sau mătănii, șoptind sub mânecile verticale, asemănătoare turnurilor de catedrală, ori în ipostaza rugăciunii, mărturisind credința și cumințenia ființei ce descrie o traiectorie statică, descendentă acum, coboară spre pașii tăcuți și nemișcați, încorsetați în fastuoase încălțări. Aceste aspecte completează ipostazierea veșmântului ca simbol al evoluției și ambientează estetic compozițiile diferite, încorporând mistere de nedescifrat, legate de adaptarea sufletului la dimensiunea cosmică în care acesta devine. Veșmântul este o preocupare dintotdeauna a Mariei Unțanu. Dacă în anii din urmă era adiacent al semnificației, cu trecerea timpului a început să devină subiect esențial, efigie dispusă a plat, să se afirme singular, lipsa chipului rămânând o absență de ordin estetic, recuperată de sugestii, de prezența mâinilor și tălpilor, statornicind o psihologie, o trăire directă, apropiată unei latențe a așteptării. Veșmântul, asemenea chipului, ascunde și dezvăluie, are fațete și dedublează ființa, artista ajungând la această transfigurare prin experiența culturală, care i-a permis să facă analogii cu creația unor civilizații din colțuri diferite ale lumii, diseminând-o într-un demers original.

Ana Amelia Dincă