Diana Dumitriu sau puterea devastatoare a feminităţii

Partea raţională a construcţiei imaginii se potriveşte foarte bine în grafica Dianei Dumitriu cu zona trăirilor subconştiente, artista reuşind să anexeze laturii iraţionale a fiinţei, demersul existenţial obiectiv. Această alăturare este realizată prin cele două faţete ale conştiinţei şi anume deliberarea şi ordinea materializate cu mijloacele graficii. Sufletul se unifică cu latura corporală, fluxul energetic transcende imaginea, calităţile tehnice susţinând demersul conceptual.

Punctul, linia şi pata de culoare descriu forme cu o arie elaborată de reprezentare axată pe tendinţa feminină ca temă predilectă.  De obicei un singur personaj ocupă spaţiul câmpului vizual, acesta fiind populat de sugestii decorative adiacente sugerând labirinturi, halouri nuanţate, lumi vegetale, proiecţii interioare ale fiinţei reflectate într-o floare sau într-un simbol divin evocând religiozitatea artistei faţă de ea însăşi. Spiritul său intrinsec se relevă în matca somatică redată în gesturile de exilare ale trupurilor ghemuite în propria lor carapace. Inclusiv chipurilor suferă de această izolare faţă de lume. Retragerea în sine nu este o detaşare totală de real, ci o precauţie, prin care artista îşi protejează spiritul în ecuaţiile unui sistem de valori prin intermediul unei abordări ontologice.

Confesiunile pe care ni le face Diana Dumitriu se petrec în jurul unui personaj reprezentat de femeia tânără, fragilă, care dansează, meditează, dar este prinsă în cursa intransigentă a existenţei efemere. Neintegrată unui context existenţial care să o definească sau să facă apologia frumuseţii ei corporale, aceasta devine un elogiu al armoniei depline. Lucrările Dianei Dumitriu sunt posesoare ale unor sedimente care vorbesc despre puterea devastatoare a feminităţii, evidentă şi în grafica Mariei Unţanu, profesoara sa de la Slobozia, sub a cărei îndrumare şi-a însuşit o anumită disciplină a imaginii şi o serie de formule tehnice şi estetice printre care şi nota de picturalitate ce străbate compoziţiile prin plasticitatea datorată petelor de culoare. Unele sunt apropiate valoric, altele sunt contrastante, uneori dominate de coregrafia liniei ce anunţă prin distorsiunile ei un ritm lăuntric, o vibraţie a artistei la tensiunile ivite din urma instrumentului de lucru. 

Uneori linia apropie grafica Dianei Dumitriu de zona decorativului prin sinuozitate, continuitate şi analiză a suprafeţei bidimensionale conferind coerenţă discursivă fondului tratat a plat, cu doar câteva indicaţii plastice, care ar putea sugera două planuri citite pe orizontală sau verticală ori în profunzime.

Diana Dumitriu instituie o tipologie feminină dominată de graţia mişcărilor, rotunjimea formelor, delicateţea gesturilor, completate de latura ludică şi de atitudini ce depăşesc limitele lumii perceptibile. 

Toate aceste elemente sunt reprezentate în cadrele figurativului căruia i se alătură tendinţa de abstractizare, în mod excepţional, direcţia constructivismului, ca formulă estetică, putând fi detectată deseori.

Ana Amelia Dincă