Mişcarea abisală şi decorporalizarea în pictura lui Sorin Dumitrescu Mihăeşti

Sorin Dumitrescu Mihăeşti, un pictor al stărilor interioare şi al substanţei corporale, carnale şi eterice, care aşează pe pânză, într-o materie zbuciumată şi cosmică, un expozeu plastic al bucuriei şi suferinţei, al condiţiei umane.

Relaxarea, încordarea, respiraţia, concentrarea, refuzul realităţii, frustrarea, le regăsim în tuşele devenind unde ale unei energii care decorporalizează fiinţa, imprimându-i în zona vizibilului, mişcarea abisală, specifică invizibilului. Interpretată în nuanţele ei existenţiale, susţinute de mişcările culorilor implicate în perspective şi modulări complicate, creând iluzii osmotice, metamorfoze şi permutări ale trăirilor subconştiente ale omului, figura şi corpul uman evocă starea de a fi, prin concreteţea mesajului  şi condiţia de a nu fi, prin fracţionarea imaginii în reminiscenţe figurative şi pete alternate cu trasee de culoare. „In extremis”, personajele lui Sorin Dumitrescu Mihăeşti sunt traversate de sentimentul unei desprinderi de corp a unui conţinut energenic, necunoscut nouă,  pe al cărei parcurs de volatilizare, sufletul iese din matca trupească şi se prelungeşte  sinergic în masa tonalităţilor de factură orfică.

Însuşirea vibratorie a culorilor şi efectelor de lumină se revarsă peste chipurile femeii şi bărbatului, reprezentate separat, uneori şi împreună, implicând momentul de graţie al tinereţii şi maturităţii. Nici copilăria cu exuberanţa sa, cu fericirea fără margini şi tristeţea implicită, nu lipseşte din adordările pictorului. Construind şi deconstruind figura umană, stilizând liniatura anatomiei, sugerată în raccourci-uri decive pentru frumuseţea imaginii, artistul creează stări profunde, pe care le citim în privirile şi în gestica modelelor ivite din mentalul obiectiv al artistului, care îşi subiectiveză abordarea prin însăşi incertitudinile sale privitoare la existenţă. Acest mod de a-şi reprezenta personajele, echivalează pentru Sorin Dumitrescu Mihăeşti, cu dezvăluirea unor confesiuni purtate cu sine în alte zeci de lucrări, prin care artistul îşi dezvăluie esenţa afectivă şi, implicit, permanenta stare sensibilă şi tranzitorie a fiinţei umane. Ansamblul de portrete şi atitudini, apoi infinitele stări, precum latenţa, nesiguranţa, aşteptarea, pofta de viaţă, bucuria măruntă a zilei, sunt faţete ale comportamentului dat omului de natura sa biologică, pe care Sorin Dumitrescu Mihăeşti le adaptează crezului artistic, având convingerea că omul şi trăirile sale reprezintă măsura tuturor lucrurilor. 

Izbucnite din interiorul său, din simţăminte şi pasiuni, din impresii şi experienţe, aceste compoziţii au în subsidiar o antinomie prin care pictorul ne vorbeşte despre  persistenţa contradicţiilor. Liniştea personajelor reprezentate de Sorin Dumitrescu Mihăeşti este perturbată de tensiunile trăsăturilor de pensulă, „persistenţa memoriei” de uitare, fericirea de zbucium, lumina de întuneric, sânii şi coapsele femeii de absenţa bărbatului, copilul de zeci de întrebări şi gânduri nedesluşite încă, de lipsa precauţiilor, a copilăriei sau de fericirea inconştienţă,  figura masculină de regăsirea eului şi a timpului care trece.

Improvizaţiile structurale ale imaginii sunt construite după criterii compoziţionale dominate de asamblaje de tuşe ample sau grupate într-o conformaţie armonică, de forme elegante urmând traseele unor curbe sau linii drepte aflate în simbioză, care par a se mula pe pânză, dorind să treacă dincolo de aceasta. 

Detaliile cromatice  cunosc diferite maniere de a simţi sugestiile simbolice, dar mai ales, nuanţele tonurilor, analizate de la plasticitatea lor lirică până la expresionismul abstract, pe alocuri, dându-ne libertatea să intuim în sistematizarea elementelor de limbaj, o dezordine deliberată, ordonatoare a compoziţiei, detectată în transcrierea nemijlocită a senzaţiilor obţinute prin nonfiguraţii şi sugestii senzitive, oferite de modul de aplicare al culorii ori prin raportări explicite la forma figurativă.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă