Pictorița Marcela Smeianu va expune în curând la Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” din Slobozia

Marcela Smeianu se impune în fenomenul artistic ialomițean cu fiecare apariție pe simeze, demonstrând pasiunea și preocuparea pentru de a merge înainte, prin lucrul asiduu în fața șevaletului, prin apariții surprinzătoare cu expoziții personale.  Atașată tehnic de pictura în ulei, acrilic, colaj, diferite încercări de a reuni materiale diverse în aceeași lucrare, creația acesteia s-a concentrat în ultimul timp pe tehnica acuarelei, un domeniu pe care l-a descoperit fără dificultăți din punct de vedere al lucrului cu apa, cu laviurile, realizând printr-o gestică liberă ori controlată, trasee expresive.  O sensibilitate aparte în ceea ce privește motivul pictural, iubitoare a naturii și a culorii, lăsându-și sufletul să se bucure de elementele din jur, care vin spre universul personal la modul selectiv, Marcela Smeianu utilizează tușele ca modalitate de exprimare, gestul pictural și conture generale, fără a se îndepărta de experimentul plastic, care constituie pasul înainte al demersului său vizual.  Fie că redă efecte de atmosferă, fie că punctează concret o formă, aceasta încearcă să țină pasul cu principii compoziționale, descoperite din experiența lucrului, prin atenția de a închega lucrări armonioase, în care alternează aplicarea plată a tonurilor cu perspective, ce permit privitorului să se afunde în neant sau să se oprească asupra unui plan frumos ambientat de mijloacele de expresie specifice acuarelei sau picturii. În manieră modernă, cu o pensulație care interpretează realul, lucrând în două planuri sau în cadre generale, observând lumea prin crengile arborilor ori printre firele plantelor,  Marcela Smeianu își păstrează abordările în notele cromatice ale griurilor, așezând deschisurile astfel încât să evidențieze subiectul. Peisajele  sunt cele care persisită pe parcursul anilor de creație, fiind concepute în variate segmente imagistice, în anotimpuri diferite, în detalii ori ansambluri, refăcând trasee rurale dragi nouă, introducându-ne în zonele amintirilor și poveștilor. Adaptând preceptele de școală la propria viziune, Marcela Smeianu nu ezită să afirme sensibilitățile eului în evocare florilor, care statornicesc în pictura sa grafisme, trasee de pensulă direct aplicate, ritmuri și jocuri de linii, proiectate pe câmpul de culori, corespunzătoare trăirilor sale, în momente existențiale de bucurie sau de cumpănă.

Ana Amelia Dincă

„Domnitori și Regi ai românilor”, expoziție Dragoș-Radu Popescu Comana, la Muzeul Dunării de Jos

Cu preocupări intelectuale multiple, doctor în matematică, literat și desenator, Dragoș –Radu Popescu Comana a studiat pictura la Școala Populară de Artă din București, promoția 1980-1983, la clasa profesoarei Francesca Lencu.  Membru al Asociației Artiștilor Plastici din București, acesta a fost preocupat de desen dintotdeauna, creionul fiind instrumentul de lucru folosit pentru a face o incursiune în istoria noastră medievală, reiterând fiecare moment important prin evocarea unui domnitor sau rege, diseminarea între caracterul de efigie și cel de portret fiind una clară și înțeleasă în datele ei tehnice, în funcție de imaginea care i-a servit drept  model. Intrând în caracterul personajelor, căutând ineditul acolo unde i-a permis un material mai bogat de inspirație, cum ar fi regalitatea, Dragoș-Radu Popescu Comana reușește cu ajutorul creionul să creeze spații în care liniile sunt tratate diferit, de la efectele gravurii la gestul mai liber al desenului. Utilizând hașura în multitudinea posibilităților ei de expresie, până la alternanța de lumini și umbre, impunând spații de pete închise și deschise, artistul folosește monocromia pentru a valora și contrasta, pentru a contura precis figura, pentru a imprima iluzia de tridimensional, obținută din mici detalii desenate, în structura cărora schimbă direcția liniilor sau a eclerajelor, alternând zonele plate cu cele adânci. Depășind adnotările crochiului și schiței, Dragoș-Radu Popescu Comana face adevărate studii în creion, în care merge la amănunt, partea de analiză vizuală fiind cea care conferă particularitate desenelor sale. Nivelul detaliului este cel care particularizează lucrările, respectând nu numai elementele caracterologice ale chipurilor, ci și specificul vestimentației, conformă fiecărei epoci, gândirea rațională a artistului, vederea în spațiu, în perspectivă, proporția corectă și raportul dintre părțile elementelor faciale așezate pe osatură, dau măsura unui desenator experimentat. Aceste calități nu trecut neobservate, Dragoș Viorel ( România ), Dennis J. Richardson ( U.S.A. ), Gurgel Mendes ( Brazilia ), Savithri Pillarisetty ( U.S.A ), Aleta Wohl (U.S.A ), Daniel Chris Martin ( Australia ), Linda S. Leon ( Anglia ), Luis Germosen ( U.S.A ), remarcând calitatea  portretelor, cărora li se alătură și studii ecvestre, unde calul și călărețul sunt invocați într-o mișcare unitare. Expoziția curatată de doamna Marilena Dimitriu este manifestarea care a marcat Ziua Națională a României la Muzeul Dunării de Jos.

Ana Amelia Dincă   

Doina Herivan Moisescu

În Colecția Patzelt se află o extraordinară compoziție a Doinei Herivan Moisescu. „Sozopol-Pe malul mării”, lucrare în plein-air, ilustrează acel dialog cu ilimitatul, care se apropie de zonele meditative ale eului, atitudine recurentă în pictura artistei, pendulând între figurativ și nonfigurativ, între forme amintind datele realității și sugestii coloristice ale motivului de inspirație. Planul amplu de albastru într-o pată sintetică de culoare, alături de orajul menținut într-un registru tern, apoi pensulații ritmice de verde și nuanțe grizate, structurează plastic o suprafață, unde sufletul artistei se refugiază în găsirea libertății. Natura halucinantă, prin efectele optice pe care le iradiază, găsește pe pânza Doinei Herivan Moisescu, ecouri subiective și emoționale, creând metamorfoze încadrate în convenții compoziționale, dar lăsând și gestul liber și tensionat al pensulației să vibreze în spațiul pictat. Lucrarea a fost realizată în 2014, în Tabăra de pictură de la Sozopol, iar în jurul ei, o întreagă arie estetică se dezvăluie, abundând de culoare și lumină, de tendințe stilistice emergente spre o definiție a frumosului.  Atenția îndreptată spre plasticitatea culorii, potențează mai accentuata latură abstractă, când subiectul își dizolvă forma figurativă, păstrând doar amintirea acesteia, regăsită în lucrări ce imprimă memoriei noastre tensiunea internă a materiei vii sau liniștea deplină a spațiilor unde se desfășoară alăturări de pete de culoare de diferite tonalități și conture. Tușele îngemănate, osmozate și puternic pigmentate,  dezvăluie o artistă care își menține vocația picturalului. De cele mai multe ori, latura abstractă este reflexul unei gândiri ce preferă suprafețe generoase de culoare, având și sugestii vizuale de analiză cromatică, imprimând ochiului nostru construcția mentală a ceea ce ar fi fost o componentă vizuală ușor de recunoscut. Nu este nimic surprinzător în trecerea de la planurile calde și senzuale împăstate, la desenul mai atent susținut de trasee generoase, care abundă de tente pătrunzătoare și de prețioase luminozități. Peisaje marine sau citadine, detalii de arhitecturi înnobilate de flori sau motive arhitecturale gotice, grădini paradisiace, ascunzișuri pitorești, portrete, naturi statice, compoziții mai mult sau mai puțin abstractizate, sunt rezultatul călătoriilor, taberelor în plein-air sau ale căutărilor de atelier, prin intermediul cărora, Doina Herivan Moisescu dorește transubstanțierea lumii, în modul personal de transfigurare și reperare a universului plastic ales să o reprezinte. Orașele medievale își păstrează, în alternanța lor geometrică, soliditatea caracteristică, supusă unor înlănțuiri de unghiuri și cuburi, a căror preeminență, păstrată în subsidiar, permite senzației pe care o lasă pâmânturile asupra ochiului, să mențină monumentalitatea lor, în partea narativă de evocare. Este evidentă materialitatea, evocând metamorfozarea organicului și puterea acestuia de a se disipa în stilizări și de a transforma în spații ludice, registre inerte de culoare din natură, prin alăturări de elemente, care contribuie la exaltarea reciprocă ale mijloacelor de expresie. Evadând din umbrele discordante ale existenței, în partea de absolut a ființei, Doina Herivan Moisescu surprinde în pânzele sale și structuri naturale de sine stătătoare, cercetate până la detaliul pietrelor și rocilor, cărora le adaugă simboluri creștine, partea de spiritualitatea a artistei fiind reiterată inclusiv în lucrări peisagistice, precum „Fereastra spre Ierusalim” ori „Roua Sionului”. O notă aparte în opera Doinei Herivan Moisescu o constituie naturile statice concepute în ancadramente amintind ferestre încărcate de flori, rafturi sau cutii unde obiecte obișnuite se afișează vertical și echilibrat, după normele compoziției statice. Și grădinile, inspirate din bucuria zilelor petrecute în natură, cunosc o glorie a lor.  Încadrate în polipticuri sau în tablouri singulare, permit artistei să creeze feerii și jocuri de spații cromatice, ce au eleganță și vigoare, punctând pitorescul, aflat în rezonanță cu artista.

Ana Amelia Dincă      

Eva Radu și „Sinele”

-expoziția a avut loc la Galeria „Simeza”, în intervalul 18-30 octombrie 2019-

Expoziția „Sinele” semnată de Eva Radu, este semnul trăirii de o clipă a omului, evocat într-o stare de beatitudine și frumusețe deplină a sufletului. Arta portretului însemnă pentru artistă nu numai surprinderea trăsăturilor caracterologice ale modelelor, ci reprezentarea lor printr-o varietate de tehnici, care împreună conchid o implicare estetică, personală a abordării. Lumina cade nestingherită asupra figurilor și drapajelor ce acoperă corpurile sub forma vestimentației tratate în datele picturalității.  Modele absorb substanța cromatică și micile reliefuri care expresivizează, armonizându-se în incursiunile portretului compozițional, un exercițiu estetic, conturând demersul Evei Radu în acești ani, ca fiind unul identitar. Aceste introspecții reprezentaționale vizând latura  psihologică a personajelor, vorbesc uneori despre o anumită detașare de cotidian,  prin mărturisirea stării de bine prin care privesc lumea cu încredere, fără a înlătura prestanța și modestia, sfiala și bunătatea, exteriorizarea, încremenirea, liniștea și întrebările, nenumărate stări umane, în care ne recunoaștem pe noi înșine și în care Eva Radu lasă personajelor confortul identitar prin care sinele se relevă în absolut. Privirea caldă și zâmbetul binevoitor imprimă carnației feței starea de fericire, tratarea stilistică oprindu-se în pragul  realismului, fiindcă masa cromatică și picturalitatea aplicată desenului, descriu prețiozități de catifele, având o magnificență a lumii artistocrate, ce învăluie atmosfera lucrărilor, evidențiind plasticitatea acestora. Modelele se etalează fără sfiala de a fi citite, lăsându-se descoperite într-o normalitate a caracterului lor, în atitudini monumentale, prin capacitatea artistei de a ști cum să evoce sufletul prin gestica mâinilor care deschide sau închide lumi, vorbind despre momentul spiritual al personajelor sale, a căror explicație plastică se continuă în planul obiectelor vestimentare. Aici, Eva Radu grafiază în decorul dantelelor sau pensulează câmpurile florale ale hainelor feminine, combinând tehnici devenite unitare în câmpul compozițional. Atitudini   introspective reprezentând omenescul din noi, în care nu este nimic surprinzător și  nimic definitiv, reflectă clipele imperceptibile ale vieții, pe care Eva Radu le eternizează printr-o temă clasică, unde remarcăm luxul culorii, coerența desenului academic și picturalitatea. Sub pretextul evocării unor chipuri în forme realiste și a trăirilor firești ale acestora, artista redă planuri perspectivice diferite, racursiuri care surprind discret unghiuri structurale, în subsidiar  implicând componente geometrico - plastice, o construcție după rigori, ecleraje, care aparțin  discursul său vizual, definit printr- o amplă experiență de desenatoare, dublată de o remarcabilă coloristă. Autoportretul artistei ne-o prezintă pe Eva Radu cu pensula în mână, vorbindu-ne despre frumosul meșteșug care îi înnobilează viața, dedicată celor din jurul ei, în care își regăsește trăirile sale de om și alături de care  își construiește vise.

Ana Amelia Dincă

Dorin Manea la Muzeul Municipal Călărași

-florile și corpul uman-

Căutând absolutul în afara sa, Dorin Manea îl intuiește nu numai în florile câmpiei, pe care le-a evocat în nenumărate acuarele, evidențiind frumusețea ascunsă a vegetației Bărăganului. Acum, artistul redă subiectul vegetal în aranjamente  de atelier, utilizând arsenalul cromatologic și compozițional sub forma diferitelor naturi statice, conținătoare de obiecte, drapaje, fructe, detalii de copaci înfloriți, cărți,  vase ceramice, flori, așezate pe hârtie în moduri diferite, artistul căutând să alcătuiască în expresii plastice distincte și de mare forță expresivă, o lume intimistă. Creanga înflorită este o nișă tematică prin care spațiul este inundat de scriitura modelată a pensulei, urmând trasee sinuoase, dar armonioase și echilibrate,  acoperite de mici inflorescențe, care tensionează câmpul analitic al imaginii. În vaze, alte specii de flori sunt transpuse cu entuziasmul celui care descoperă pentru prima dată decupajele vegetale ale naturii. Aceste naturi statice devin pretextul jocului cu nuanțele și cu desenul, cu fragmentul vizual sau cu ansamblul, de la simple notații, Dorin Manea ajungând să stăpânească o întreagă suprafață, reflex al meditațiilor asupra lucrurilor efemere, care întregesc frumusețea vieții cotidiene. Tematica nudului marchează aceleași preocupări pentru discursul clar, ușor de surprins cu privirea, chiar dacă este gândit în lucrări complexe sau se afișează în plină pagină, în ipostaza modelului de atelier.  Conceptual sau simplu crochiu cu accente de laviuri, corpul feminin are racursiuri, proporții, linii delicate care să implice prin plasticitatea lor, reflexele luminii și umbrei, arătându-ne un Dorin Manea atașat și de transparențele culorilor de apă, dar și de picturalitatea cerută de apropierea față de pigmentul intens de culoare, aplatizat în pata cromatică sau aplicat tușă lângă tușă. Un acuarelist descriptiv în esență, creator de atmosferă poetică, artistul rămâne fidel principiilor de școală, care afirmă frumosul ca valoare supremă, adaptata temelor clasice, dar moderne prin modul de abordare.

Ana Amelia Dincă

Expoziție Dorin Manea, Muzeul Municipal Călărași

Expoziția de acuarele din acest an, de la Muzeul Municipal Călărași, cuprinde lucrări din mai multe perioade creație, în care observăm o mare siguranță de sine în structurarea compozițiilor prin alternarea jocului de volume în peisajele citadine, dar și aplecarea spre o cromatică aplicată fără ezitări, menținută în nota picturalului, laviul fiind doar modalitatea de schimbare a registrelor tonale, în scopul plasticității imaginii. În acest context, călătoria din Argentina, din anul 2018, produce o modificare a viziunii stilistice a artistului, geografia, clima, lumina tropicală, specificul urbanistic, schimbând opțiunea lui Dorin Manea pentru nuanțe calde, intense, orfice, susținute de un desen figurativ, care începe acum să devină mai complex și mai expresiv, fără a aglomera câmpul compozițional, care respiră prin spațiile dintre planuri și prin adâncimile perspective. Jocul de cuburi, de suprafețe reprezentând fațade peste care se suprapune grafia unor arbori, echilibrând sau creând asimetrii, împreună cu axele străzilor unor vechi orașe, conturează emergent experiența artistului în preceptele geometriei și a traseelor structurale, ce permit metamorfozarea gândirii sale exacte, mai raționale,  cu cea plastică, mai poetică și mai permisivă. Peisajele de pe malul Borcei, deși sunt creația unei perioade anterioare, sunt cadre vizuale dominate de sentimentul meditației în fața unei naturi pitorești, unde bărcile, la fel ca oamenii,  așteaptă apusuri și răsărituri, iar atmosfera apei și marginilor de pădure, ne dezvăluie o tensiune dramatică prin griurile colorate, prin degradeurile de violet, oranj, galben, verde și alburi grizate,  redefinind parcă trăsături ale  începutului lumii. Ideea de portret înseamnă pentru  Dorin Manea chipurile celor dragi, membri ai familiei, cărora le intră în caracter, prin studierea psihologiei acestora, printr-un accent specific figurii, printr-un gest particular și definitoriu. Cunoscându-i îndeaproape, acesta poate să evoce o serie de trăiri și emoții, căutând în interiorul lor căldura sufletească, frumusețea interioară, demnitatea, bunătatea…Găsirea unor atitudini care să evidențieze câte nuanțe compoziționale poate dobândi realizarea unui portret, pune în discuție dorința artistului de căutări perpetue în zona echilibrului static, ce poate deveni dinamic prin simple modulări ale liniei și culorii. În autoportrete îl vedem pe Dorin Manea cu șapca de marinar, pe care o poartă de Ziua Marinei, când străbate urbea Călărașilor, ca un personaj boem, romantic și totuși autoritar, afișându-și noblețea de intelectual rasat și patima pentru lucrurile frumoase ale existenței. Portretul soției sale, Nicoleta Cecilia, în chimonoul primit în dar de la maestrul Corneliu Ratcu, vine să completeze nuanța de exotic a portretelor acuarelistului, care uneori abia atinge suprafața hârtiei cu laviuri, alteori alăturând intensități și diluții, care se pun în evidență reciproc.  Peste atmosfera acuarelelor lui Dorin Manea domină plăcerea sa de a comunica tacit cu micile bucurii ale privirii, care investighează liniștea, în formele ei profunde, metafizice, resimțite prin vizorul unui artist dornic de a  se reinventa cu  cu fiecare atitudine în raport cu universul din care face parte.

Ana Amelia Dincă  

„Sentimente în culori”, expoziție semnată de Maria Iacob, la Galeriile Sabion, Calea Victoriei, nr.68-70, București

Pictura Mariei Iacob este luminoasă și caldă, plină de energie pozitivă, de bucuria de a exista, reflectând sensibilitatea artistei pentru solaritate, pentru acvatic, în nevoia de a fi în centrul unei lumii pure, lipsită de labirinturi. Încântătoarele sale peisaje venețiene, cu arhitecturi renascentiste , în fața cărora gondolele plutesc liniștite, creează privitorului stări de meditație, de pătrundere într-un tărâm al fericirii, în care ar vrea să viețuiască, în deplină armonie cu sinele. Împăstate, prin materia cromatică abundentă, aplicată uneori în relief, tablourile colorate spectaculos au câteodată  tușe prelungi,  animând suprafața picturii și accentuând orizontalitatea noastră ca ființe, aspirând spre transcendentul , pe care pictorița îl atinge prin limbajul picturii. Pigmentul tonurilor are scânteieri prețioase și puterea de a transmite, prin distribuirea echilibrată în planul pânzei, aspectele poetice, specifice lagunei venețiene. Florile, simbolul iubirii pământene, sunt surprinse în gloria lor vegetală, cu rotunjimile corolelor tratate în pensulații succesive,   în nuanțe de roșu și alb, Maria Iacob utilizând puține culori în cazul acestor naturi statice, pentru a obține plasticitatea maximă a formelor reprezentate. Un loc aparte în cadrul creației sale îl ocupă peisajele rurale, amintindu-ne de anii copilăriei, de succesiunea anotimpurilor, care corespund vârstelor omului, de exoticele așezări arhaice, ce rememorează viața grea, dar plină de farmec, a străbunilor noștri. Case așezate într-o geografie aspră, pe pantele dealurilor, înconjurate de garduri sărăcăcioase, peste care clipa a lăsat urma sa ireversibilă, se întrec în picturalitate cu maiestuoase căpițe de fân, străbătând asemenea unor personaje, imaginile unui timp apus, care totuși continuă să existe, rememorând rădăcinile ființei noastre efemere. Nici detaliile citadine nu lipsesc din orizontul de abordare al artistei. Printre două clădiri, vorbind de ancestrala istorie a locurilor, lăcașul tainic al unei mănăstiri se proiectează pe fundalul unui relief montan, făcând din lucrare un exemplu de structurare compozițională după norme de școală. Cu aceeași plăcere, Maria Iacob abordează aspectele marine, detalii de golfuri care îi permit să se desfășoare prin gesturi plastice mai libere, în care tușele când ritmice, când alungite, induc sentimentul unei zbateri tacite a materiei terestre. Într-o abordare modernă a imaginii, Maria Iacob ne face să visăm prin accentul pe care îl pune pe forța culorii, cu ajutorul căreia călătorește în spații încărcate de frumusețe,  reconstruind formele lumii noastre cu mijloacele nedisimulate ale sensibilității sale.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă       

Florian Mihăilescu la Muzeul Municipal Călărași

                          -expoziția  „Voievozii”-

Florian Mihăilescu reconstituie imaginea pictată bizantină sub forma icoanei, dar și în datele unei interpretări personale, introducând sacrul în contextul actual al redefiniri lui, în funcție de preceptele artistului, care dorește să păstreze și factura religioasă, dar și nota unei interpretări care să o plaseze în contemporaneitatea neobizantină, ce permite artei canonice derogări de la regulă, cu condiția păstrării sentimentului transcendent. Expoziția „Voievozii” reface un întreg traseu mistic al spiritului nostru medieval, prin alăturarea unor simboluri, cuprinzând învățăturile „Erminiei”, dar este și posesoarea unor date stilistice academice, așezate sub semnul unei interpretări personale de către Florian Mihăilescu, pictorul care echilibrează  lumea sub cupola protectoare a spiritelor sfinte, a aripilor îngerilor, asimilate cu clopotele, care conferă ritm și rezonanțe profetice compozițiilor menținute în tonalitățile cromatice rafinate de albastru și griuri, pe fundaluri unde se profilează careiaje compunând crucile specifice veșmintelor arhierești. Efilați în spațiul compoziției, îngerii cunosc o abordare personală a temei, artistul dând măsura capacității sale de a stăpâni spațiul plastic și de a da subiectelor abordate conotații originale, păstrând semnificația  ambianței mistice. Mesajul direct asupra contextului social, desfășurat în paralel cu transformările iconografice și spirituale ale Evului Mediu,  îl regăsim în seria de lucrări grafice care evocă voievozii. Abordarea are la bază o mișcare giroscopată a structurilor compoziționale,  vizualizate de artist într-o imagine perspectivă de sugestie a calului și călărețului, caracterizați în laviuri modelate în funcție de lumină și umbră, cu o mare delicatețe a expresiei plastice. Într-o viziune modernă, Sfinții Mari Mucenici Gheorghe și Dimitrie, sunt înfățișați în libertatea gestului de a contura rolul lor activ în istoria creștinătății. Alături de grafică și icoană tradițională, Florian Mihăilescu utilizează și tehnicile mixte pe pânză de sac sau tempera cu emulsie de ou ori foiță de argint, folosite în contextul unor teme profane, legate ideatic de trecerea timpului și de existență. Ciclul „Voievozi”, „Clopotul”, „Liturghie îngerească”, „Izbăvire pe mare”, „Adâncul”, „Fragment”, seria „Ziditor”, iată câteva compoziții, reformulând conceptual și estetic discursul vizual al unui artist pentru care inclusiv pictura de șevalet rămâne un punct de autodefinire a spiritului său creator, lipsit de constrângerile vreunei direcții artistice, fie ea și bizantină. Florian Mihăilescu poate alegere orice tip de exprimare, pe care o poate adapta unor circumstanțe tematice și stilistice diferite, iar în expoziția de la Muzeul Muzeul Municipal Călărași, vedem un artist care poate trece cu ușurință de la un tip de interpretare vizionar la unul laic, fără a pierde nimic din semnificația religioasă, apropiată sufletului său armonios.

Ana Amelia Dincă

Pictorița Georgeta Atanasiu și sculptorul Constantin Rădulescu

-expoziție la Cercul Militar Național-

Sala „Rondă” a Cercului Militar Național găzduiește expoziția „Portal” a artiștilor Georgeta Atanasiu și Constantin Rădulescu, doi plasticieni pentru care abordarea imaginii într-un limbaj modern, cu valențe de interpretare libere asupra formei figurative,  evocă imaginea a două spirite identitare în zona picturii și sculpturii. Georgeta Atanasiu abordează cadre citadine, detalii vegetale și marea văzută prin ogivele unei vechi arhitecturi. Florile care se afirmă în splendoarea coloritului lor, sunt pictate pe armătura unui contur lejer, în trasee largi și gestuale, lăsând nuanțele să confere efecte picturale și expresivități, gestului artistic pe care îl descifrăm în pensulații, alternând pata de culoare cu juxtapuneri, care să particularizeze specia florală utilizată drept subiect. Afirmarea în plină pagină a corolelor și buchetelor descrise, pun în discuție preferința Georgetei Atanasiu pentru contrastele cromatice puternice, pentru sinteză și picturalitate, pentru acromatizări distincte ale câmpului vizual. Alături de acestea, peisaje citadine aflate în vecinătatea naturii, structurează lucrări în care observăm perspective și inserții geometrice cerute de componentele arhitectonice. Dacă de obicei, artista privește vechile clădiri din afară și pictează fațadele lor interpunând un arbore între aceasta și privitor, există și excepția în care Georgeta Atanasiu se plasează în interior, privind meditativ pe sub ogivele gotice, albastrul intens al mării, într-o compoziție echilibrată, închisă din punct de vedere structural. Problemele de alăturare a elementelor devin mai complexe în reprezentarea copacilor, priviți din diferite unghiuri, perspectiva fiind procedeul folosit pentru redarea profunzimilor. Grafiile crengilor sunt completate de tușe repetate de tonalități ce ritmează spațiul pânzelor. Uitându-se în sus de la rădăcina arborilor, privindu-i de aproape de la înălțimea ochilor săi ori cuprinzând ansamblul cu interes pentru armonia de ansamblu a tabloului, Georgeta Atanasiu se apleacă asupra principiilor de interpretare a realității, cu datele plastice și poetice ale unei naturi care îi provoacă simțurile.

Constantin Rădulescu poate fi definit drept sculptorul esențelor diferite de lemn (nuc, tei, cireș, stejar), ce pare a le fi sculptat cu multă ușurință, datorită supleții și contorsiunilor obținute, fineții și rafinamentului formelor definitivate tehnic și estetic,   într-un acord total cu dorința sa de a exprima imaterialitatea într-o structură palpabilă.   Volumele sale se elansează monumental  în spațiu, deși sunt reduse ca dimensiuni, dar maiestuoase prin plasticitatea intrinsecă a variatelor expresii și simboluri conținătoare. Filosof prin însăși abordările ideatice, lucrările sale fac referiri la fațetele existenței („Întrepătrunderi”, „Dualitate”,„Ascensiune”),  la trecerea clipelor („Fractura timpului”, „Un fluture pe lampă”, „Fluture”), făcând trimiteri în istorie („Războinicul”), spre alte civilizații exotice („Egipteanca”), dar ocupându-se și de relevarea sinelui („Maternitate”, „Scrisoarea”), precum și de transformarea perpetuă a materiei („Geneză”, „Metamorfoză”). Constantin Rădulescu, punându-și întrebări asupra eului, descoperă  morfologii, ce sintetizează prin modalitatea  de abordare sentimente, emoții și trăiri directe asupra temelor selectate, pe care încearcă să le construiască mental, relaționând idealitatea cu realitatea, recognoscibilul cu nonfigurativul. Tăieturi care creează spații, spirale și sfere, contorsiuni ale lemnului, evidențiind stăpânirea materialului de către artist, se află în contrapondere cu plinuri și goluri, cu greutatea maselor de materie sculpturală, dar și cu ochiurile de lumină ritmate prin repetitivitatea tensiunilor plastice, variate, dar consonante. Fiecare lucrare este diferită de cealaltă, nu numai prin cromatica impusă de textura lemnului, ci prin găsirea unor soluții tridimensionale, care ne arată un discurs artistic, adecvat conceptului de la care sculptorul a pornit.

Ana Amelia Dincă     

Galeriile „Sabion”, „Grădina Maicii Domnului”, expoziție de icoane pe lemn și pe agat, semnată de artistul Valeriu Stoica

Sfântul Augustin spunea că „mântuirea este numai lucrarea harului”. O astfel de mărturisire ne face și pictorul Valeriu Stoica în expoziția „Grădina Maicii Domnului”, un omagiu adus celei Născătoare de Dumnezeu în icoane, tripticuri și polipticuri (panouri formate din trei sau mai multe componente, fiecare evocând imaginea unui sfânt), realizate pe lemn pregătit după vechile tehnici bizantine. Lucrările au ancadramente de lemn sculptate manual, cu motive decorative ce ne duc cu gândul la arta noastră populară, dar și la frumusețea iconostaselor din  bisericile medievale din Țara Românească. Așezate pe șevalete și parietal, având dimensiuni reduse și prețiozitate prin minuția execuției, icoanele lui Valeriu Stoica ne determină să pătrundem cu gândul în spațiul celest, acestea făcând legătura între lumea pământeană, plină de contradicții, și cea spirituală, pură, de care are nevoie sufletul fiecăruia dintre noi. Tocmai acest sentiment al dumnezeirii reușește artistul să ni-l transmită în „Cina cea de taină”, „Fecioara cu pruncul”, „Grădina Maicii Domnului”, polipticul „Deisis”, „Înălțarea”, câteva dintre imaginile sacre, expuse la Galeriile „Sabion”, magazin de bijuterii care promovează fenomenul artistic contemporan. Dorința de diversitate plastică a lui Valeriu Stoica se observă în compozițiile în care suportul icoanelor nu este preparat după criteriile clasice, în jurul personajelor sfinte, lăsând să se întrevadă esența lemnului, care pune în evidență tonalitățile delicate ale portretelor, având lumină divină ce se revarsă asupra îngerilor, arhanghelilor și sfinților importanți ai creștinismului.  O notă aparte a expoziției o conferă chipurile pictate pe agat, dungile colorate diferit ale mineralului de cuarț, punând în evidență nuanțele figurilor, realizate și acestea după normele „Erminiei bizantine” a lui Dionisie din Furna,  manual al zugravului de pictură religioasă, cuprinzând regulile specifice acestui gen artistic, urmate și de Valeriu Stoica, cel care, uneori, are dorința de a aplica nuanțe mai accentuate, alături de culorile terne și de a compune modern imaginea pictată pe agate. „Cununa de spini”, „Pantocrator”, ”Brâul Maicii Domnului”, „Iisus copil”, „Maica Domnului”, sunt așezate în vitrinele cu bijuterii ale galeriei, completând nota de culoare a acestora, ele însele adevărate opere de artă. 

Dincă Ana Amelia

Salonul de toamnă 2019, al Filialei U.A.P.Slobozia –Ialomița

-vineri, 15 noiembrie, ora 15,00, Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” Slobozia-

Un nou Salon de toamnă al Filialei U.A.P. Slobozia –Ialomița readuce în discuție consecvența artiștilor plastici din Bărăgan, care se regăsesc în fenomenul expozițional contemporan, la care aderă ca tendințe și estetică. De fiecare dată mai provocatoare, compozițiile permit imaginației privitorului să se desfășoare dincolo de bidimensional sau de tridimensional, păstrând în structura lor precepte și clasice, și moderne, dar și avangardiste, în acest context o întoarcere la principii perene,  făcând lucrările să își mențină calitățile în zona frumosului, indiferent dacă primează decorativul, grafismele sau picturalul, ori cioplirea directă și tehnicile mixte. Nu există artist care să semene cu celălalt din punct de vedere al selecției subiectelor sau al abordării plastice, chiar dacă aceștia fac parte din aceleași școli de artă,  întrucât fiecare și-a format o direcție sau este în curs de descoperire a unei viziunii personale. Diversitatea tematică și coerența limbajelor vizuale se metamorfozează se simezele Galeriei „Arcadia” a Centrului Cultural UNESCO „Ionel Perlea” din Slobozia, armonizând o expoziție cu identități diverse de exprimare, spectaculoasă prin numărul de participanți, prin direcții de exprimare și  interpretări ale realității și gândurilor, transformate în trăiri, sentimente, emoții, transpuse în compoziții articulate pe puterea desenului de a expresiviza ori pe forța culorii de a evoca nuanțele existenței, astfel încât libertatea ideilor de a ieși din matca lor tainică, să releve  fațetele gândirii profane, dar și spirituale.

Ana Amelia Dincă    

Marius Barbone Barb, dincolo de arhetipuri

Lăsând alături motivul pictural, esențial și nu neglijabil, putem spune că Marius Barbone Barb și-a format un stil al său care are două coordonate de abordare a spațiului. Una dintre direcții structurează imaginea plat, static, în suprafețe sintetice, uneori cu grafisme, creând componente vizuale cu rol de expresivizare, într-o cromatică proaspătăt, vie, pe când cealaltă tendință lasă impresia de mișcare giroscopată a traseelor gestuale de culoare, așezate sub semnul dinamicii materiei, a metamorfozelor și eclerajelor, născute din substanța picturală, din capacitatea acesteia de a fi transformată sub impulsul liric al alăturărilor cromatice. În datele acestora, descifrăm un figurativ interpretat și stilizări ale formelor , după cum și alăturări de simboluri specifice preistoriei și antichității, așezate după simțul estetic al artistului fericit că devine și se transformă odată cu pictura sa. Lucrările lui Marius Barbone Barb, indiferent în ce perioadă au fost create, au un punct comun în armonia cromatică și compozițională, care niciodată nu se schimbă și în spatele căreia detectăm criterii de redescoperire a spațiului, peste care este implantat impulsul unei gândiri lipsite de constrângeri. Simbolica ținută la mare preț, afirmată prin sugestii sau discrete figurații în care percepem sunetul disonant și surdinizat al lumii, evocă iluzia visului osmozat cu bucuria artistului de a se simți liber și de a nu se lăsa părtașul unei contemporaneități incomode pentru condiția de artist. Fie că este fragmentată în imagini distincte, ca părți ale aceleiași suprafețe bidimensionale, fie că senzațiile perspective compun sugestii ale unei realități interpretate, cu profunzimi și labirinturi, discursul plastic al lui Marius Barbone Barb este posesorul unei scenografii în care geometria planurilor sau traseele tonale povestesc despre fațetele eului, despre stările lui contradictorii, despre normă și dreptul său de a se abate de la aceasta, cu ajutorul simțurilor esteice. Între sacru și profan, între mit și realitate, între vechi și nou, viziunea sa hrănită de arhetipurile clasice, ține pasul cu formele de expresie contemporană, mai mult decât atât, originalitatea aflându-se sub impedimentul unei gândiri artistice libere și imaginative, dar hrănită în străfundurile ei de citate vizuale mereu actuale, care pot reformula și pictura, și existența.

Ana Amelia Dincă

„Leonardescă”, un proiect expozițional semnat de Andrei Damo

-Cercul Militar Național, 23 sepr-10 oct. 2019-

La împlinirea celor 500 de ani de la moartea lui Leonardo Da Vinci, pictorul Andrei Damo îi dedică acestuia o expoziție spectaculoasă, numită „Leonardescă”, din opera căruia preia citate vizuale, redând cu minuțiozitate caracterele figurilor, astfel încât să putem recunoaște punctul de plecare al imaginilor sale. Filosofia neoplatonică, dar și geometria secretă a pictorilor, l-au determinat pe Andrei Damo să-și pună în valoare lecturile și calitățile de bun desenator și colorist, cu ajutorul cărora a descifrat misterele tablourilor marelui artist renascentist și ale unor capodopere ale epocii, descoperind derogări de la reguli ideale de reprezentare, precum și respectarea unor norme tipice specifice perioadei de apogeu a Renașterii italiene, regăsite în tratate de pictură și în practica timpului.  Investigațiile sale artistice  se desfășoară în aria portretului și compozițiilor iconice ale epocii, în cadrul sistemelor de reprezentare geometrică, apoi în introducerea unor note personale, care plasează mesajul lucrărilor într-un context de interpretare personal. Lumina și umbra, sfumato-ul, sugestia tridimensionalului, psihologii misterioase, care lasă sau nu să se întrevadă lumea interioară a personajelor, interpretarea anamorfotică, îl plasează pe Andrei Damo în zona cercetătorului, a celui care face studii după maeștri, din dorința de cunoaștere, de descoperire a unor noi taine ale picturii și implicit, ale lumii. Încercând decodificarea unor texte scrise, concordând vizual cu  lucrările lui Leonardo da Vinci, Andrei Damo face anumite derogări de la imaginile originale, prin intervenții susținute de lecturile sau de imaginația sa, care  jonglează cu alegorii și metafore vizuale. „Cina cea de taină”, cea mai cunoscută imagine religioasă a tuturor timpurilor, a fost adaptată tezei de doctorat a lui Jaque Le Goff, aducând în discuție atitudinea  Sfântului Pavel care așează statuia lui Apollo în mijlocul mesei, amintind că Iisus este creat după  modelul zeului greco-roman.  Este o compoziție plasată între două concepte opuse , dar aflate pe aceeași axă ideatică a evoluției și metamorfozării sacrului cu profanul.  Statuia lui Galeazzo Sforza din Milano, Modonna (după un desen al lui Michelangelo), condotiei și curtezane în spiritul epocii , Genevra Benci anamorfozată, Beatrice, matematicianul Luca Pacioli, Lodovico Sforza Il Moro, David al lui Andrea del Verrocchio etc., sunt câteva din numele  omagiind epoca și personalitatea lui Leonardo Da Vinci. Varianta feminină a „Omului vitruvian”, imagine iconică a Renașterii italiene, a fost numită „Vitruviana”, iar interesul pentru anatomia epocii a fost evocat într-o lucrare pictată după un desen al lui Leonardo Da Vinci, primul om de știință care a studiat fătul intrauterin. „Ponte Vecchio” este singurul peisaj prezent în expoziție, compus după geometrismul structural impus de subiect, o exemplară evocare a atmosferei florentine. Organizarea spațiului reprezentat și portretul sunt elementele cheie al picturii lui Andrei Damo, alături de simbolica împinsă până în pragul alegoriei. Uneori mitologic, alteori sacru și profan în abordarea subiectelor, demersul său plastic este încorsetat în perimetrul desenului academic, lăsându-se uneori pradă abstractului, ca țintă estetică a tabloului sau ca detaliu într-o compoziție de factură clasică. Pictura lui Andrei Damo se profilează pe sursele istoriei culturii, pe care le reașează în contextul concepției sale despre lume, relevată în serii de lucrări, care fac obiectul nor expoziții ample, avându-și sursele în concepte universal valabile. Dincolo de mesajul central, funcționalitatea plastică a compozițiilor este evidentă prin preocuparea pentru tot ceea ce înseamnă structură spațială. Culoarea, aplicată după criterii de școală, desenul discursiv, simetria componentelor imaginii, liniile de fugă articulând ansamblul, calculele exacte ale proporțiilor, armonizează fiecare lucrare într-o tramă geometrică unificatoare.  În definitiv, soluțiilor lucrărilor lui Andrei Damo au calitățile acelei picturi construite după norme, conducând practica picturalității în parametrii ei deplini,  în cadrul cărora expresiile valorice de intensitate extremă, susținute de puternicul sau atenuantul contrast dintre lumină și umbră, fac un regal al studiului și interpretărilor sale asupra secolelor al XV-lea și al XVI-lea italian. Portretele nu sunt abordate ca simple redări ale datelor faciale, având modele florentine sau surse în opera lui Leonardo da Vinci. Acestea au ceva din atitudinea pictorului de a contemporaneiza o perioadă culminantă a culturii, prin particularizarea unor idei și reprezentări. Portretele păstrează nota  idealizării, reformulată fără a ieși din datele modelului. Chipul lui Leonardo la diferite vârste este asimilat autoportretelor pictorului, a cărei fizionomie permite similitudini și o analogie adecvată cu savantul renascentist. Expoziția „Leonardescă”, este o introducere în alt timp și într-o altă dimensiune existențială, vorbind despre atitudinea  nobilă față de înaintași a unui pictor complex, care este Andrei Damo.

Ana Amelia Dincă

   

Felicia Huideș expune acuarele la Muzeul Dunăriii de Jos din Călărași

O mare sensibilitate în ceea ce privește peisajul, Felicia Huideș se lasă cu totul purtată de farmecul atmosferei create de laviurile delicate ale tehnicii, folosite concomitent cu tonurile intense, puternic nuanțate și aplicate cu bun gust. Practicând de numai un an acuarela, pictorița ne dezvăluie dragostea pentru specificitatea anotimpurilor, pentru detalii din natură, transpuse deosebit de atent, în culori transparente, dar și mate. Aspectele urbane evocate sunt structurate după normele geometriei arhitectonice, peste care Felicia Huideș intervine cromatic într-un mod admirabil, având în vedere perioada scurtă de experiență în lucrul cu hârtia și culorile de apă. Misterele peisajului citadin sunt descifrate în suprafețe sintetice, în adâncimi perspectivale, în simetria compozițională, concepută după ax imaginar centrat de străzile liniare, unde apar elemente ale viețuirii. În evocarea naturii, primează pendularea între starea materiei în diferite momente ale zilei și ale anotimpurilor, reevaluate conform stării meditative a artistei, care a evoluat în ultimul timp, prin înțelegerea profundă a experienței cerute de tehnică și de motivul plastic. Veneții, marine,  locuri izolate, mărginite de ape, bărci plutind liniștite, proiectate pe cerul limpede ori pe jocul cubic al arhitecturii, sunt mereu diverse în schema compozițională, în căutările de perfecționare ale manierei de realizare a imaginii. Folosind uneori două-trei culori în diluții de diferite grade de intensitate, Felicia Huideș creează o întreagă lume, chiar dacă aceasta reprezintă pământul, cerul și apa, reunite într-o descriere generală, lasând loc reveriilor. Când este vorba de abordarea florilor, atenția sa se concentrează asupra unui colorit puternic și variat, asupra specificității speciei abordate, întotdeauna evidențiind frumusețea formei și armonia creată de natură. Oranjuri și violeturi luminoase, roșuri și alburi diverse, griuri stinse, liniștitor-tulburătoare, contraste de cald-rece, efecte ale eterului, atmosfera teroasă a materiei, impresia de depărtare și apropiere, sunt simțite și căutate, plasticitatea lor creând umbre și penumbre, spații aerate, subtilități picturale, ce se integrează în frumusețea imaginilor realizate amprentate de interiorul afectiv al pictoriței. De la primele apariții pe simeze, în expoziții de grup și personale, aceasta s-a remarcat prin apetența pentru culoarea în infinitele ei posibilități de aplicare și pentru forma figurativă interpretată, iar experimentele în zona abstractului și a stilizărilor care o preocupă în ultimul timp, demonstrează dorința  de perfecționare permanentă și de schimbare a expresiei plastice, care începe să se personalizeze.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

Pictorul Samir Sroi expune la Galeriile „Sabion”

Un artist apropiat de estetica impresionismului european, de efectele picturii în plein-air, pe care le cunoaște foarte bine și la care adaugă sentimentul său sincer de a cuprinde lumea, este Samir Sroi. Sirian la origine, acesta este licențiat al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, secția scenografie, în 1981, de la finalizarea studiilor de specialitate și până acum, având preocupări variate, atât în domeniul creației plastice, dar și în sfera pedagogiei de artă. Diversificarea permanentă a seriilor de lucrări, inspirate din dramele vieții sau din bucuria de a trăi, l-au impus pe Samir Sroi drept un pictor sensibil la natura care vine spre el și îi inundă sufletul. De data aceasta, expune la Galeriile Sabion un grupaj de peisaje cu accent pe structura compozițională, punând în evidență frumusețea reliefului evocat în planuri perspectivale, lăsând privirea noastră să descopere unduirile domoale ale dealurilor, curgerea lină a apei, lumina îmbietoare a amiezii, evidențiind subiectul floral realizat în culorii vii, puternice, contrastante, reunite de armonia compozițională. Uneori maluri abrupte sau pante line înconjoară mici golfuri sau izvoare de apă conturate de factura  pietrelor colțuroase, descrise în degradeuri de violet, susținute de albul diafan, scăldat în frumusețea zilelor de vară. Florile  amplasate în prim-planul tabloului, sunt pictate prin pensulații ritmice, utilizând juxtapuneri de culoare, alăturări exaltante de roșu, galben, albastru, verde și combinații care să învăluie întreaga imagine prin distribuirea echilibrată a tonurilor și a elementelor componente ale câmpului vizual. Acordul culorilor complementare și al armoniilor calorice, conferă luminozitate desăvârșită lucrărilor bogate în materie picturală. Tușe rupte și divizate implică o mișcare internă a imaginilor evocând partea poetică a naturii, a acelui pitoresc care te îndeamnă la liniște și visare. Pictura lui Samir Sroi este o explozie de culoare și bucurie prin exaltările locale de nuanțe, prin atmosfera care abundă de tonalități, totul fiind așezat sub semnul fascinației coloristice, venind din intensitatea pigmentului, care transmite tablourilor valori expresive și lumini scânteietoare. Margini de lume unde existența tihnită aduce cu sine liniștea spiritului contemplativ și unde natura se află în gloria ei vegetală, permite o neîncetată transfigurare a materiei sub acțiunea luminii solare. Dacă în majoritatea lucrărilor expuse remarcăm absența omului, observăm în expoziție două compoziții atipice, în care acesta își face simțită prezența, fie prin ideea de habitat evocată de fragmentul unui cadru citadin amplasat la marginea apei, fie prin discreta pictare a două chipuri abia sesizabile printre flori. În primul dintre acestea, sensibilitatea artistului față de motivul pictural se schimbă prin utilizarea unor nuanțe mai închise, dramatice, dar punctate cu note vegetale, care ambientează compoziția. Amplasarea pe diagonală a acestei arhitecturi arhaice implică o continuare a poveștii dincolo de  limitele tabloului, având o notă barocizantă prin misterul sugerat, prin situarea în istorie a imaginii unei arhitecturi în ruină, exprimând  caracteristica discursivă a romantismului. Tentele de ecleraj ale râului, tratat pictural în pensulații ample, în complementaritatea albastru/oranj,  marchează trecerea ireversibilă a clipelor  și a vieții. Aceeași liniște domnește nestingherită și aici. Primplanul orizontal al apei este susținut de verticalitatea clădirilor, ceea ce amplifică axele structurale ale lucrării misterioase, încărcate de povești. În acest loc cineva a trăit, a iubit și a plecat, lăsând în urmă amintirea unui timp trecut și ireversibil. Cealaltă compoziție, în care observăm chipurile tinere a două personaje, care se ascund în spatele florilor, ne amintește  de dualitatea ființei, de dorința ei de a fi liberă și de a se bucura de lucrurile mărunte ale existenței. În registrul al doilea, se vede detaliul unui șevalet, semn că pictorul își afirmă prezența, tabloul devenind o definiție a lui  Samir Sroi, care se autodefinește prin simbolurile existenței sale, în ambianța atelierului, pe care o evocă printr-un detaliu. Expoziția de la Galeriile „Sabion” evidențiază datele unui paradis imaginat de pictorul, care pornește de la realitatea nedisimulată a unor colțuri de natură, ascunse contemporaneității noastre agitate, dar dorite și observate de ochiul său contemplativ. Ansamblul expus cuprinde și scaune picate, obiectul utilitar fiind trecut în spațiul artistic prin redarea în același stil cu tablourile etalate, a unor scene specifice orizontului plastic personal.  Samir Sroi, un artist cu multiple preocupări în zona vizualului, redescoperă exoticul naturii și îl reconstruiește cu mijloacele efemere ale picturii.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă

„Subtilități”, expoziție Maria Măncianu- Bogatu, la Muzeul Municipal Călărași

Destinul artistic al Mariei Măncianu Bogatu este cu atât mai fascinant, cu cât și-a început destinul profesional prin apropierea de pictură și desen, apoi a continuat cu fascinația pentru arta sticlei, iar ceea ce vedem în acest moment sub semnătura sa, denotă un întreg parcurs atent construit, care a pus în valoare exercițiul însușit ca elevă a Liceului de Artă „Octav Băncilă” din Iași, apoi ca studentă la Universitatea Națională de Arte din București. Membru titular al Uniunii Artiștilor Plastici din România, este o prezentă activă în cadrul saloanelor de artă naționale și locale, expunând, de câte ori are ocazia, în orașul unde trăiește și își metamorfozează gândurile artistice. Expoziția „Subtilități”, de la Muzeul Municipal Călărași,  surprinde nenumăratele vibrații ale sticlei, rezultate din efectele tehnice și din conceptele coborâte din tainele arhetipurilor. Inspirată din lumea bizantină și din tradiția noastră etnografică, expresivitatea  formelor sale alătură simboluri recognoscibile și un figurativ interpretat, de o plasticitate ivită din însăși structura sticlei lucrată cu accente decorative, în date estetice abstracte, dar și rigorile formelor reale.  Diferitele tehnici cu ajutorul cărora  artista își valorifică ideile, sunt cele care dau prețiozitate compozițiilor variate, surprinzătoare prin căldura cromatică și prin repartizarea rațională a elementelor de limbaj specifice, pe suprafața materialului fragil și prețios. Sticla fuzionată termoformată, sticlă suflată și gravată, sticlă float fuzionată termoformată, sticlă fuzionată cu inserție de împletitură metalică, sticlă friată fuzionată, sticlă alăturată ceramicii, fac parte din căutările artistei de a un sens ideilor sale, coagulate în apropierea spiritualității și uneori, în jurul copilăriei. Conceptuală sau utililitară, dar cu adnotații într-o zonă de profundă expresie vizuală, expunerea Mariei Măncianu-Bogatu însumează „Subtilități bizantine”, „Înălțare”, „Lacrima cerului”, „Zestrea”, „Sincopa călăuzei”, „Armură cu ștaif”, „Devenire”, „Martor”, care aduc în prim plan, funcția semiotică a sticlei. Principiul simetriei necesită și asimetria, iar suprafața liberă este susținută de jocul de fond, impus coerent, armonios și expresiv. Geometrismul ca normă generală, grafia liniei, ca discurs particular, conduc exercițiul Mariei Măncianu Bogatu într-un areal vizual elaborat, în contextul căruia distingem  vase de cult, veșminte sacerdotale, ștergare tradiționale, artista demonstrându-ne cum un obiect, încărcat de spiritualitate sau nu, poate fi trecut printr-o infinitate de modalități de interpretare și cum potențele tehnice pot defini un stil sau o abordare vizuală, la un moment dat.  

Ana Amelia Dincă