Abstraction, Horia Cristina
Tema zidului este o inserție a memoriei artistului în spațiul pictural, un detaliu plastic devenit nonfigurativ și motiv de popas asupra datelor senzoriale, pe care Horia Cristina le transferă într-un bidimensional palpabil și vizibil, cu asperități și structuri rezultate din tehnica aplicată. Înlăturând forma, aceasta permite unor culori încărcate de prezența materiei fizice să fie limite între prezent și trecut, între ascundere și dezvăluire, între lumină și întuneric. Artistul își pune sufletul pe tapetul pânzei sale, lăsându-și descoperite sentimentele contemplării, puterea de înțelegere a neantului, care se află și în el, și în noi, făcând o comparație între duritatea zidurilor și clipa efemeră, ambele aflate la intersecția vremurilor trăite, dar și a celor care vor urma. Această barieră tranșantă, semnificată de zid, un obstacol impenetrabil, devine la Horia Cristina o carapace protectoare care ascunde, separă și protejează, fiind conținătoarea unei experiențe umane, aflată dincolo și dincoace de acest cadru concret și, în același timp, intangibil. În câmpul cromatic, nimic nu deranjează privirea, totul devine calm, liniștit, metaforic. Planul aplatizat al compozițiilor pune în discuție un univers fără limite, o extindere a trăirii artistului și o prelungire nemărginită a emoției sale în extremitatea cadrelor tabloului, care permite fluxului energetic să îi depășească marginile. Absența formei, permite luminii să curgă intermitent, să întâmpine zone umbrite prin sugestii obținute din griuri discrete și extrem de rafinate, printre care descoperim un cumul de tensiuni desfășurate pe verticală și orizontală, implicări ale gestului direct al pensulei, urmat de suprapuneri ce lăsă să se întrevadă o structură grafiată, într-un ritm de plasticități, determinând inflexiuni de culoare, diferențe de texturi, în spațiul vibrant al tabloului. Evident că o astfel de abordare poate fi ambiguă, chiar ermetică, însă luminozitățile, suprafața degajată a lucrărilor, elasticitățile stărilor conținute, venite dinspre artist, în sensul impresiei avute la un moment dat în fața peretelui unei case arhaice, arsă de soare la Sulina, ori în arșița citadină a Bucureștilor, unde umezeala ploii sau aerul răcoros al nopților de vară sunt prezente în simțurile și în amintirea artistului, refăcând trasee ale trecerii timpului peste noi, prin fragmentarea memoriei citadine și rustice, identificată cu însăși viața noastră. Horia Cristina sistematizează suprafața bidimensională prin realizarea asperităților pânzei, pe care dorești să le atingi. Exprimarea concisă și totuși trăind puternic în expresia ei coloristică, stratificarea planurilor, combinațiile imagistice mereu diferite, mereu proaspete în strălucirea diurnă, dau concretețe unei perspective vizuale indescriptibile la prima vedere, prin traseele directoare ale tușelor sau liniilor inserate în pagină sub forma unor careiaje grafice. Impactul orizontului inspirațional imediat asupra pictorului face posibil un întreg registru imaginar, sugerat prin simple gesturi mai hotărâte sau mai lejere, care unduiesc pensula și alte instrumente de lucru, în direcții diferite, păstrând încărcătura bucuriei de a picta, așa cum o percepem în traseele de culoare aliniate sau aplicate după reguli, pentru că și pictura abstractă are rigorile ei, Horia Cristina încercând să sugereze o ordine și o sonoritate reținută a spațiului nonfigurativ, vorbindu-ne prin demersul său creator, despre zone ale meditației și contemplării.
Ana Amelia Dincă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu