Zamfir Dumitrescu-„Infinitele spații închise”
Expresia de mai sus îi aparține lui Virgil Mocanu și sunt cuvinte care definesc un întreg demers vizual, o estetică, o opțiune de resetare a spațiului plastic, diseminat și multiplicat în mai multe cadre, diferit concepute față de structurarea pe care o știam din alte epoci, a căror experiență era la mare preț în memoria artistului: „ce separă și ce unifică două planuri aparent obiective în mod egal, dar oferite din perspective diferite, sunt întrebări ce se nasc spontan în fața demonstrației de calitate intrinsecă, meșteșug rafinat și joc intelectual” (Virgil Mocanu). Suntem în anul 1989 la Galeria Orizont din București, unde în lunile mai-iunie a avut loc o expoziție personală semnată de artistul, care își etalase aici lucrările și cu doi ani în urmă. Concepția catalogului îi aparține regretatului Ion Octavian Penda, pe care Zamfir Dumitrescu îl admira pentru măiestria de care dădea dovadă ca grafician. Cu excepția a patru compoziții pictate în 1988, celelalte 51, conform codurilor de datare, aparțin anului 1989, ceea ce dovedește puterea, optimismul, plăcerea sa de a picta și respectul față de meseria care l-a însoțit decenii la rând. La distanță de 19 ani de la finalizarea Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, din biografia sa artistică făceau parte bursa „Ion Andreescu” pentru pictură și bursa „Voss Summer school”( Norvegia, 1976), în perioada 1970-1988, având o activitate susținută în străinătate, unde a expus în numeroase galerii de artă din Norvegia, Suedia și R.F.G, în New York și Athena, fără a neglija Bucureștiul. Textul care însoțește catalogul expoziției este scris de Virgil Mocanu, cel care menționa faptul că avem de-a face cu o operă în adevăratul sens al cuvântului: „ne aflăm în fața unei atitudini clasice, de ordine, rigoare scientistă, detașare de tot ce înseamnă pasiune, vertij, neliniște sau agitație” (Virgil Mocanu). Naturi statice, proiectate pe notele unor peisaje, multiplicând spațiul compoziției, unde interiorul și exteriorul locuinței sunt reflexul lumilor subconștiente și al celor reale, al claustrării și libertăților absolute, se vor profila în toată complexitatea lor puțin mai târziu. Acum, naturile statice nu sunt încă dublate de peisajul de dincolo de fereastră, dar regăsim aici antecedentele arsenalului plastic de după 1990 și leitmotivuri recurente: „obiecte din imediatul domestic, tratate cu o seniorială distincție materială și picturală, pentru a ne arunca în plină ambiguitate fertilă” (Virgil Mocanu).
Cea mai mare parte a compozițiilor expuse la Galeria „Orizont” în 1989 vizau aspectul unor interioare, în abordări foarte diferite. Proiectate pe un fundal tratat pictural, mesele acoperite cu drapaje, cu aranjamente de fructe, flori, cărți și alte elemente din recuzita atelierului, nu erau lipsite de geometrii structurale, de balansul poetic dintre închisuri și deschisuri. Regulile de compoziție își schimbau proiecția când aranjamentul obiectual era proiectat în contextul unei camere, sugestia deschiderii și a spațiului dublat petrecându-se prin intermediul unei ferestre sau a unei uși, ale căror ancadramente suportau fireasca alcătuire dreptunghiulară, văzută din proiecție perspectivă, utilizată exigent ca principiu compozițional dominant, fără a fi în detrimentul plasticității, pentru că, așa cum spunea Virgil Mocanu „personajul însuși este un riguros al imaginii și limbajului, care preferă și propune certitudinea, oricât de relativă în realitate”. Un desenator atent la amănunt, un cunoscător al pricipiilor artistice academice, a cărui creație se identifica în legile compoziției, Zamfir Dumitrescu avea o exactitate, care venea din logica sa matematică: „Deliciile de artisan ale desenului fin, exact și fluid, pasiunea detaliului semnificativ și a tactilității cu efect complex, psiho-fiziologice, vin să amplifice virtuțile de conținut și sintaxă ale picturii.” (Virgil Mocanu).
Ana Amelia Dincă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu