„Vestale și jertfe”, de Mihai Marcu

Pe parcursul deceniilor de creație, maestrul Mihai Marcu a afirmat dumnezeiescul din om, sub diferitele  lui forme. Gestul, transcendența, zborul, curgerea, iubirea, frumosul, binele și adevărul, au unit volumele sale în marmură, piatră, lemn și bronz, conturându-i expresia plastică, amprentată de analiza modernă a  materiei sculpturale. În acest discurs vizual, polisarea este condusă la desăvârșire și esență, iar ideea, sintetizată și evocată ca o trăire, devine o impresie și un mesaj. Aceasta are fațetele ei spirituale, cu surse în istorie, în creștinism și mitologie, dar este supusă bogatului imaginar personal al maestrului. Reluând problematica sacrificiului, pe care o mai regăsim în creația sa, sub forma dăruirii divine și a renașterii, Mihai Marcu abordează în proiectul „Vestale și jertfe”, devotamentul și apartenența ființei la propria identitate, printr-o implicare expresivă și conceptuală a viziunii. Acest ansamblu sculptural este martorul profunzimii la care a ajuns Mihai Marcu în cercetarea raportului cu istoria personală, dar  și una dintre culmile atinse de artist în relație cu trecutul pământului său, tematica nefiind străină în abordările recente, ecvestrele și proiectele în bronz pentru monumente de for public, stând mărturia legăturii sale cu valorile perene ale spațiului unde s-a născut.  Dedicată Centenarului Marii Uniri, expoziția de la Centrul Cultural „Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului” ilustrează sacrificiul suprem al soldaților care au luptat în războaiele de apărare a țării, aspect ce readuce în memoria noastră un moment din nenumăratele drame ale poporului român, în care străbunii și-au dedicat sufletul păstrării unor valori în care au crezut și pe care le-a apărat cu propria viață. În acest citat vizual, lucrările maestrului nu mai dialoghează cu spațiul, nu mai străpung eterul, așa cum  au făcut până acum. Ele vorbesc cu glia, își însușesc mirosul pământului din care omul a fost modelat și în care se va întoarce, lăsând loc jocului cu moartea, cu Marea trecere, cu diseminarea binelui de rău, idei susținute admirabil de atitudinile variate ale corpurilor în letargie și conturate într-o notă de tendință postmodernă și la limita abstractului, prin păstrarea forței de sugestie, într-o stilizare cu caracter de generalitate a formelor anatomice. Trupurile au aderență cu orizontalitatea, fiind în consonanță cu mesajul, iar terminațiile membrelor par răni prin nefinisare.  Vestala, prin valențele sale simbolice, este asimilată soldatului sacrificat, Mihai Marcu transformându-și personajele în zeițe ale regenerării lumii și interpretându-le plastic  în stilul unitar și postmodern, caracteristic amplei opera de până acum.   Factorul decisiv în structurarea estetică a ansamblului este  efectul optic creat de interacțiunea muchiilor cu zonele calme, rotunde și strălucitoare ale materiei, curburile suprafețelor și concavitățile, surprinzând suferințele,  capacitatea de sacrificiu, fluxul vieții.  Gradația contrastelor pe care o presupune reflexia directă a luminii pe materialul sculptat, este structurată logic, dar artistul face  ca mobilitatea eclerajelor să accentueze intangibilitatea luminii, senzația infinitului ei, care scapă de sub control gândirii noastre. Neliniștile, zbuciumul și contradicțiile interioare ale artistului asociază lumina, element al Universului, cu ființa imuabilă a omului și cu ideea că orice sacrificiu lasă loc altor forme de paradigmă. Portretist remarcabil, Mihai Marcu nu mai insistă asupra figurii, aceasta fiind reprezentată în notele sale sintetice, sculptorul redând astfel diferitele ipostaze ale mântuirii prin suferință. Evocate în momentul agoniei, în posturi cristice ale supliciului, trupurile sunt supuse eclerajului divin, lumina coborând liniștită și misterioasă pe întinderea marmurei, dominată de curbe line, dar și de unghiuri, cerute de o anumită structurare a anatomiei, corelată cu o simbolică a binelui și răului, marcând existența omului. Ansamblul „Vestale și jertfe” a fost conceput ca o groapă comună, unde artistul introduce și ideea de tortură a sufletului viu, cu bocetele sale sfâșietoare, cu golul lăsat în urmă de cei care au plecat tineri și care au întreținut focul virtuții. Prin alegerea unui număr  de 7 vestale, care evocă dimensiunea spirituală a vieții, pacea interioară și iluminarea, însăși arta maestrului Mihai Marcu și-a atins misiunea.

Ana Amelia Dincă,

critic de artă